Piranesi - Susanna Clarke
Bunătatea Casei e infinită; scorul cărții este 83%; despre real-estate.
Dragă cititoare, drag cititor
Iată, mi-am luat locul la McDonalds, e sâmbătă dimineața. La fiecare deschidere a ușii, o domnișoară blondă întreabă potențialii clienți, în timp ce le măsoară temperatura: serviți aici sau la pachet? …pentru aici o să am nevoie de un certificat de vaccinare. E liniște și pustiu la McDonalds, cum nu era deloc acum doi ani, în diminețile de sâmbătă. Pe atunci abia găseai loc - azi, e o binevenită economie de suflete. Sunt recunoscător și mulțumesc. Casa în care locuiește Piranesi este și mai pustie. Piranesi (o poreclă) este personajul principal al romanului din titlu.
Au fost și oameni reali numiți Piranesi. De exemplu Giambattista Piranesi - un arhitect, artist și desenator mort în 1778, ale cărui desene, vă rog să-mi dați voie, vor ilustra această scrisoare.
Arcul lui Traian la Benevento, gravură. Sursa imaginii.
Celebritatea realului Piranesi a fost dobândită cu astfel de ilustrații ale Romei, ale monumentelor și clădirilor sale. Piranesi era bun, atât de bun încât maestrul său a exclamat: prietene, ești prea pictor pentru a fi gravor! Așa li se întâmplă unor oameni.
Roma, cum apare în aceste gravuri romantice, pare un oraș tenebros, plin de cioburi de marmură și ființe nevolnice ce scurmă în noroiul de la picioarele Antichității. Giganții au fost și au dispărut și tot ce-a rămas sunt oamenii ăștia strâmbi, prost îmbrăcați, adesea bolnavi și aplecați, reflectând starea clădirilor și nu clădirile în sine. Scara la care sunt înfățișate - arcurile maiestuoase cu deschideri generoase, coloanele cât niște turnuri și, în contrast, oamenii de-o șchioapă - accentuează diferența dintre vechi/nou, ilustrează bine falia dintre “ce puteau face oamenii pe vremuri” și “ce sunt oamenii azi”. Este o idee clară și sunt imediat recunoscător gravorului pentru că face lucrurile simple. Îți mulțumesc, Piranesi, bunătatea ta e mare și măiestria ta, de necuprins.
Piramida lui Cestius, gravură. Sursa.
Imaginile de genul acesta erau la modă în secolele 17-19 al mileniului trecut, cum era la modă ca orice tânăr cu situație să facă un tur al Europei vestice. Unii întâmpinau dificultăți să ajungă la Roma, și printre ei, domnul Sigmund Freud, un vestit cercetător în psihologie. Freud dorea cu ardoare să viziteze orașul etern și era teribil de frustrat că suferea de o inhibiție nevrotică1. Freud a planificat câteva călătorii la Roma și chiar a pornit în unele, fiind împiedicat să-și atingă destinația de o frică puternică. Doar în septembrie 1901 a reușit, după care s-a întors la Roma de multiple ori, însă a păstrat respect față de multele straturi ale orașului și a introdus pe piața de idei, ca un scriitor de succes ce se găsea, una fantezistă:
Acum să încercăm, printr-un salt al imaginației, să presupunem că Roma nu este o așezare umană ci o entitate fizică cu un trecut la fel de lung și bogat.
Ideea s-a cuibărit o vreme, cum fac ideile2, și iată, Susanna Clarke, în anii 20 ai mileniului curent, a eclozat-o: romanul său Piranesi începe cu descrierea Casei, care “se comportă”, este “bună”, are “grijă de locuitorii ei” și e acolo “de la începutul lumii”. Piranesi (așa se numește personajul principal) este locuitorul Casei și custodele său. De asemenea, este reverențios față de statuile ce împânzesc locul (sunt mii și mii de statui colosale) și față de dimensiunile gigantice ale locului: camerele sunt înalte de sute de metri, ușile și ferestrele sunt maiestuoase și largi, scările au trepte de câțiva metri. ***O secundă vă întrerup cât să intercalez o gravură de Piranesi cel real***
Piranesi (cel din roman) nu-și amintește cum a ajuns în Casă, și nici de câtă vreme este acolo. Impresia sa este că spațiul construit este Lumea însăși. Sălile de jos sunt inundate de mare, în care Piranesi pescuiește ca să-și poată încropi modeste dejunuri cu alge și pești mici, iar sălile de sus au sub tavane nori care provoacă furtuni. De la ferestrele titanice, ce dau în curți interioare pustii și ruinate, Piranesi vede Soarele și Luna, observă trecerea anotimpurilor și notează mereu conștiincios în jurnal; pe acest jurnal îl avem la dispoziție și-l parcurgem, având la început impresia că Piranesi este Dumnezeul lumii sale, într-un viitor apocaliptic ce găsește întreaga planetă pustie.
Nu trec două capitole și mai întâlnim un om, iată că se construiește o intrigă, Piranesi este foarte recunoscător acestui Om Celălalt, cum îl numește, pentru că acest Prieten îi aduce biscuiți, teniși și uneori, multivitamine. Atmosfera textului, pătrunsă de recunoștința permanentă și adoratoare a lui Piranesi față de orice îi văd ochii, se cam schimbă în mintea noastră - cum adică multivitamine?! Cum adică îi aduce teniși? De unde are ăla multivitamine, într-o lume în care Piranesi e îmbrăcat în zdrențe și-i arde buza după un biban de mare amărât?
Fântâna, gravură din seria Închisorile imaginate
Lucrurile se complică când Piranesi începe să bănuiască prezența unui al treilea om în sălile Casei. Când îi comunică prietenului său bănuiala, acesta îi recomandă să se țină la depărtare de al treilea personaj, pentru că orice legătură cu acesta l-ar face pe Piranesi să înnebunească, serios! Și statutul lui Piranesi se schimbă brusc din Dumnezeul atotputernic al Lumii în Pan, zeul pădurilor, colindându-și mereu moșia, stăpân pe copaci și căprioare dar mereu atent să nu dea peste Zeus tăvălind vreo nimfă prin tufișuri sau peste Mercur fluierând în frunză, pregătind uciderea lui Panopticon.
Scuze, am deviat puțin ca să dau exemplu de… cum îi zice… humble-bragging, acel procedeu pe care majoritatea absolvenților de studii clasice sau filozofie îl folosesc când scriu cărți - obiceiul de a scrie învăluit, în aparență drăguț, în subteran plin de ura pe care o nutrește autorul față de oamenii care NU ȘTIU cât știe autoarea și totuși se descurcă în viață la fel de bine sau mai bine. Bănuiesc că e oarecum îndreptățit și, la urma urmei, ne place, mai ales când iese așa de bine ca în Harry Potter sau, de ce nu, în Piranesi.
Totuși, în lumina faptului că ilustratorul nostru preferat, Giambattista, a făcut o serie numită “Închisorile imaginare” în care observăm construcții vaste subterane și toate celelalte amănunte legate de statui, și Freud cu ideea lui că Roma e o ființă și așa mai departe, pare o pastilă amară trimiterea pe care ne-o propune doamna Clarke. Pare că și-a însușit, și pare cumva… nedrept. E o prostie, bineînțeles, nimic nu se construiește din neant și, desigur, chiar Piranesi cel real a început prin a reproduce construcții reale, pe care altcineva le-a imaginat. Însă împrumutul doamnei Clarke… nu știu, poate e doar un sentiment, poate sunt invidios, poate mă deranjează că și-a numit cartea și personajul Piranesi ca să combată fix această critică, și s-o dezarmeze declarând de la început: iată, este un tribut! Sunt cea mai mare admiratoare a lui Piranesi, a lui Freud și a Margueritei Yourcenar, care a scris despre obsesiile lui Piranesi (cel real).
Și gata, la fel cum dacă eu mă laud primul că nu-mi iese nicicum să pictez niște flori de doamne-ajută, o rezolv: copiez un maestru olandez dar în stilul stampelor japoneze și îi trântesc o etichetă cu “De vânzare, tribut. Plătiți, vă rog, un milion.”
Doi lei, de Piranesi cel real, aceeași serie.
Poate acuma încerc și eu să contrabalansez critica literară, care a căzut în genunchi cu adorație imediat ce romanul a ieșit. Premiile literare s-au activat imediat, banii au început să curgă și, trebuie să spun, pe bună dreptate: Piranesi e o carte solidă, scrisă cu economie de cuvinte și c-o atmosferă captivantă. Adevăratul tribut pe care Clarke îl aduce este lui Daniel Defoe, pentru că Piranesi se citește ca Robinson Crusoe, un jurnal de naufragiat care încearcă să-și stăpânească Lumea, lui Arthur Conan Doyle, pentru că Piranesi este un roman polițist deghizat, cum se deghiza Sherlock Holmes, și lui Alistair Reynolds - pentru că dimensiunle Casei au fost hiperbolizate și astfel citim într-un decor de Space Opera.
Sunt mare amator de idei și-aș fi fost dezamăgit să găsesc în acest roman doar idei reciclate. Noroc că n-a fost așa - eu mi-am tras o sursă de inspirație din clădirea imensă și-am văzut-o nu ca pe o lume fantastică înspre care Susanna Clarke ne-a oferit o trecere, ci ca pe un viitor posibil, în care clădirile pe care le construim în permanență se vor uni încet-încet, până când întreaga suprafață a planetei va fi un habitat continuu, cu săli nesfârșite și scări de sute de metri. Atunci, lumea ca arhitectură va deveni punctul de bază, nu destinația, iar bunătatea Casei, va fi, cred, nesfârșită.
Cu speranță,
M.
Inhibiția este un fenomen normal de reglare neuro-fiziologică ce echilibrează aspectele periculoase ale excitației și ajută adaptarea umană la mediu. Inhibiția devine nevrotică: a) atunci când eșuază în rolul său de conexiune-reglatoare a excitației; b) când e însoțită de frică; c) atunci când scapă de sub controlul persoanei; d) când nu blochează, totuși, toate funcțiile psihologice, cum face inhibiția psihotică. (după Cottereau MJ. L'inhibition dans la constellation névrotique. Encephale. 1978; 4(5 Suppl):421-9).
De asemenea, sunt uimit de hiper-psihologizarea discursului public. Limbajul-de-cabinet psihoterapeutic (suntem “anxioși”, avem “issues”, emoțiile sunt “blocante”, trebuie să ne concentrăm pe “munca cu noi înșine” etc.) s-a revărsat în stradă și dacă nu s-ar mai fi întâmplat în trecut, și să fi trecut, m-ar fi îngrijorat. Sunt recunoscător că e doar o modă și voi aștepta cuminte să treacă, precum aștept să treacă poluarea aerului și încălzirea globală.
Oare perioada de cuibărit a ideilor se înjumătățește constant? Comunismul l-am întânit pentru prima dată în ideile lui Saint-Simon, care descria curtea regelui Soare (1638-1715), de exemplu, și i-a luat aproape două sute de ani să izbucnească, pe când Metaversul pe care îl realizează Facebook are mai puțin de 40.