Stimată cititoare, stimate cititor,
Orice poveste bună începe cu niște orfani iar cei din cartea Orașul Nouă în Flăcări sunt niște orfani speciali, pentru că au prins un loc într-o carte de circulație mondială. Despre orfanii care nu au prins loc în carte nu vom discuta, pentru că încercăm să menținem o atitudine pozitivă în viață și oamenii fără noroc ne întristează. Cred că acesta este și motivul pentru care bogații se mută împreună cu alți bogați și— dar am zis că nu discutăm.
Norocul acestor orfani e chiar mai mare: nu e doar că au loc rezervat în mințile noastre, ale cititorilor, după ce au obsedat scriitorul o vreme; ei reușesc unul dintre cele mai extraordinare lucruri pe care le pot face oamenii în veci, oriunde, în orice condiții1: orfanii noștri dau mai mult decât iau. Să mă explic - când ne naștem, deja am pornit cu oarecare datorie; toate celulele care fac un organism vin de undeva, din cineva.
Și după ce noi ne-am născut, mai luăm o vreme, prin grija celorlalți care au de dat, pentru că și-au luat mai înainte, și din instinct propriu, felurite: lapte matern, apă, legume pasate, scutece, atenție, posibile cariere, posibile plictiseli, posibile sănătăți, niscaiva echilibru - și imediat avem și de dat, și dăm, pe măsura puterilor și priceperii. Suntem, cum s-ar zice, parte din sistem. Ne șlefuim mecanismele prin care luăm și dăm astfel încât să păstrăm echilibrul delicat dintre cât înțelegem din lume și cum ne simțim, cele două forțe fiind singurele care contează - vedeți nota de subsol 1.
Din fericire, asta nu suportă judecăți de genul e bine/e rău. Suntem pe sistem și în sistem organismele supraviețuiesc dacă iau în permanență, noi, organismele, fiind niște procesori care iau după nevoie, dorințe și întâmplare. Nu zic că uneori condițiile nu ne sunt adverse: se întâmplă ca nevoile și dorințele noastre să nu poată fi hrănite imediat și atunci facem ce au făcut oamenii de când lumea: plângem în pumni și strigăm la cer cu revoltă, dorindu-ne să avem forțe supranaturale prin care să punem mâna pe prăjitură imediat.
Mă întreb când Luatul devine obișnuință și din obișnuință se transformă în Drept și după aceea e binecuvântat de simplu să privim mediul, inclusiv pe ceilalți oameni, ca pe Lucruri care există pentru a ne servi micilor noastre proiecte de a lua. E o asumpție sănătoasă la începutul fiecărui curs de Marketing sau Economie sau Psihologie sau Istorie sau orice disciplină pe care oamenii au lipit o etichetă: totul există pentru a-ți urmări și atinge scopurile personale și e normal să o faci și să ardă în flăcări albăstrui oricine spune altceva.
De exemplu, cartea Orașul Nouă în flăcări de J. Patrick Black, unde lucrurile sunt clar pe sistem: omenirea e în război cu extratereștrii, deci să ardă extratereștrii!
Mi-a plăcut cum nimeni n-a încercat vreodată să comunice cu ei altfel decât prin mecanisme de degradare celulară accelerată (prin împușcare, zic) și cum ei, la rândul lor, au considerat Terra o resursă exploatabilă. Trebuie că au avut aceeași profesori și aceleași discipline la școală și-au venit pregătiți să ia.
În războiul ăsta înflăcărat, din care noi vedem partea omenească, niște orfani sunt rechiziționați în forța de luptă și-și încearcă șansele în a lua. Ca norocul, toți copii ăștia sunt înzestrați cu oarecare forțe supranaturale - ceea ce-mi servește convenabil ipoteza că toți ne-am dori puteri supranaturale, măcar abilitatea de a zbura, din când în când, și am folosi-o pentru a) înțelege mai mult sau pentru a ne b)ucura de emoții pozitive2.
Până aici, nimic nou, dacă n-am coborî nivelul de analiză de la scopul războiului extraterestru la nivelul orfanilor. Din punctul lor de vedere, copiii ăștia fac ceva extraordinar: își închină viața, nici mai mult nici mai puțin, unui scop pe care nu-l înțeleg, primo, și nici nu-i face să se simtă mai bine, secundo. Ah, deliciu: iată niște oameni care sunt dispuși să omoare și să fie omorâți fără motivele primare. Asta da fantezie, înțeleg de ce s-a vândut cartea.
Dacă ai face așa ceva în lumea reală, să zicem (fabulez, desigur, evident, absolut), să iei niște copiii și să-i bagi într-o forță armată în conflict cu altă forță armată doar pentru că așa zici tu, cel care îi bagi pe front— dar nici n-are rost să discutăm, mi se pare imposibil. Mă bucur că nu s-a încercat niciodată. De aceea e prețioasă literatura, ne permite să ne jucăm cu imposibilul și să învățăm din greșelile altora, câteodată orfani norocoși.3
La mulți ani! 👻
M.
Este opinie personală, nu un adevăr. Deși cred că este adevărat, absolutum!
A „te bucura de emoții pozitive” este o marcă stilistică auto-amuzantă și neînregistrată, o comoară ce-și așteaptă exploatarea și în alte compuneri.
„Orfani norocoși” mă duce cu gândul la tabla pe care a observat-o Radu mergând pe lângă o pădure. Zicea: „Ocrotiți vânatul!”
Am cumpărat ieri un supliment de fier și farmacista m-a sfătuit prietenos ca gravida să dozeze corect pentru că fierul e necesar pentru dezvoltarea sănătoasă a fătului. Am zâmbit sfios când mi-a spus „Felicitări pentru bebeluș!”, trecând sub tăcere că pastilele erau pentru uz propriu.
M-a făcut totuși să realizez că fierul ăla vine de undeva - sper că nu din cineva - și e încorporat și umblă prin lume de-a lela o viață de om sau mai multe sub formă de gravidă, bebeluș, copil, adolescent, adult, om bătrân și așa mai departe, până se re-formează sub formă de pastile lipozomale pe care le ronțăi eu dozat corect, una pe zi, în timpul mesei, aveți grijă să nu exagerați, domnule, fierul poate avea efecte adverse, și vă urez tradiționalul „Felicitări pentru bebeluș!”