Dirk Gently. Agentia de investigatii holistice - Douglas Adams (recenzie)
2 citiri, 3 râsete, 4 idei, 5 comentarii
Când am eliminat imposibilul, ceea ce rămâne este adevărul, zice Sherlock Holmes.
Dar dacă păstrăm imposibilul?
Dragă,
M-am întrebat adesea de ce nu ne căutăm portofelul pierdut și după ce l-am găsit. Într-o zi de noiembrie cețoasă și rece, când Soarele, dacă o mai exista, se uită afară, oftează și zice „nu mai ies azi”, pornești din casă îmbrăcat cu pantaloni dubli, chiloți, geacă, tricou, cu ghiozdanul copilului, trotineta, casca, ghiozdanul tău, geaca, mănușile de lână îndesate în buzunar, ochelarii aburiți, cheile soției, cheia de la mașină, șapca, căștile wireless, telefonul, ciorapi de schimb că nu se știe, un șiret dezlegat, echipament pentru bazin, ochii pe ceas, mă rog - normalul - și ajungi la Bibliotecă doar ca să-ți dai seama că permisul era în portofel - portmoneu - portmonede și obiectul ăsta din urmă, cum i-o zice, lipsește nepăsător. „Portofelul!”, zici. Ia-l de unde nu-i.
Și-l cauți. Dai jos mănușile (mâini - mână - mânușă - mânuși) și răscolești ghiozdanul. Faci fața aia de „Cred că mi-a venit o idee despre ce s-a întâmplat de fapt cu dinozaurii”, un spectacol pentru doamna răbdătoare care așteaptă să-i dai un motiv pentru a-și urî slujba, transpiri, mai cauți, faci doi pași demonstrativi spre ușă, scoți telefonul, te uiți pe Instagram, încerci să-ți aduni gândurile, închizi telefonul, te întorci, evaluezi: permis de conducere. Bani de bacșiș. O pastilă contra acidului. Carduri bancare. Carte de identitate. Duse.
Sună telefonul. „Cred că mi-ai luat cheile”, zice soția. „Nu acum, te rog”, zici, o expresie a dorinței tale ca ea să uite că are o lipsă, pentru că tu ai o lipsă, și lipsurile tale sunt catastrofale, iar ale celorlalți niște simple mofturi. „Dar n-am cu ce ieși din casă,” protestează ea moale. „Ei bine, eu n-am cu ce intra la Bibliotecă,” zici tu cu obidă. „Măcar tu ești afară…” se tânguie ea încetișor. „Exact! Sunt afară în ziua asta de Noiembrie, știi cine lipsește? Soarele!”. Of. Soția insistă: „Cred că ți-ai uitat portofelul acasă. Ți l-aș aduce dar nu pot ieși, știi…”
„Lasă că-l mai caut eu pe aici” a zis nimeni, niciodată. Mă întreb de ce. Poate țin la soțiile lor. Poate n-au credința că dacă un obiect e deja într-un loc, e imposibil să mai existe și în altul. Dar aici e cheia! Cum poți demonstra că un obiect e în mai multe locuri deodată, dacă odată ce l-ai găsit, te oprești imediat din a-l căuta?
„Vezi te rog dacă am un permis de bibliotecă în el, în buzunarul din față”.
„E gol.”
„Bah! Ăla e portmoneul meu vechi. Îl mai caut pe aici.”
„Dar cheile mele…”
„Nu acum, te rog. Te pup, pa pa.”
Te întorci spre doamna răbdătoare, ridici din umeri, te oferi să-i cumperi o cafea pentru deranj, acceptă, automatul nu acceptă decât bani gheață, din ăia n-ai, că-s în portmonede și portmonedele lipsește cu grație. Doamna își cumpără o cafea și una ție, îți povestește viața ei, molcom, întreruptă doar de țârâitul telefonului tău pe care-l îndeși mai adânc în buzunar, afară e frig și ceață și Soarele cască înfundat în canapea, sorbind alene dintr-o ceașcă plină cu cacao gros.
„Am citit o carte interesantă”, zici tu, când doamna își șterge o lacrimă pe furiș, după ce și-a amintit public ziua cununiei, „e despre interconectarea tuturor lucrurilor.”
„Tout se tient”, suspină vag doamna Aurica.
„Exact!”
„Ce putem face.”
„EXACT!”
„Of.”
„Dar bineînțeles! Cum de nu m-am gândit la asta?! E clar ca lumina zilei! Portofelul meu nu este pierdut! El există în continuare, doar că nu există exact în locul în care mi-aș dori, și asta mă face să-l consider pierdut. Dar el ar putea fi chiar aici, în buzunar, și eu să-l cred pierdut! Doamna Aurica, e clar acum. Credința mea e greșită.”
„…și socrii mei, să-i ierte Dumnezeu, că nu am rochia destul de lungă! Auzi!”
„Au murit?”
„Cine?”
„Socrii!”
„Nu. Dar m-au supărat de numa’ numa’…”
Sună telefonul, număr necunoscut, răspund. Mi-a găsit cineva portofelul. „Fugi domnule de aici,” îi spun, „portofelul meu nu e pierdut. Poate v-ați înșelat. Poate e portofelul meu vechi. Dar vă mulțumesc! Ce coincidență, să mă sunați tocmai azi. Vă doresc o zi bună.” Închid.
Am un mesaj nou: „Am luat cheile tale și-am ieșit din casă. Dar nu găsesc cheia de la mașină.” Răspund cu o inimioară pulsândă.
Doamna Aurica, ușurată, îmi propune să mă lase să intru fără permis. Naughty girl, mă gândesc, și-n momentul ăla îmi cade fisa! Scot telefonul și tastez rapid un mesaj: „Ia trotineta, dacă vrei, am uitat-o în stânga mașinii.”
„N-am cască…” vine răspunsul. Răspund cu un pupic din „Recent emojis”.
Toate problemele lumii trebuie rezolvate azi, serios?! Intru la sala de lectură, îmi scot laptopul, ochelarii. Mă concentrez un moment la credința mea că portofelul există și e în buzunarul meu, mai tare, mai tare, din toate puterile. Verific buzunarele. N-am crezut destul. Prin geamurile caroiate intră o rază de soare. Totul va fi bine.
Dragă,
Imediat ce am terminat cartea Dirk Gently… am deschis-o din nou. Se citește altfel la a doua citire, ai senzația că prima trecere a fost ca să se instaleze premisa esențială pentru interpretare. Nu credeam că se mai fac opere din astea, ca un puzzle pasionant în care ce a fost o piesă albastră la primul montaj devine o piesă roșie sub formă de pește și te uiți prostit la ea și zici: E UN HERING! E un red hering, vezi bine acum!
Ca și în cartea lui Douglas Adams, soluția textului de mai sus este în enumerarea autorului de la început; scriitorul listează toate lucrurile pe care le ia cu el dimineața, dintre care, acum evident, lipsește portofelul. Tot restul poveștii este o joacă pe marginea acestei omisiuni, o joacă în care autorul se amuză (iertare! nu m-am putut abține!) dansând pe lângă premisă. Portofelul nu poate fi pierdut, pentru că nu a fost luat, în prima fază. Din ce ne putem da seama, portmonedul e în sertarul de sus al biroului, unde stă liniștit.
Ar putea fi o glumă, însă îmi place să o consider o joacă, o joacă de-a comunicarea în care textul să dețină totalitatea lucrurilor necesare, și să nu fie, cu toate acestea, explicit. E încălcată aici asumpția cititorului că textul e doar o suprafață a intenției autorului, nu forma completă a ceea ce se dorește a fi transmis, și că e de datoria lectorului să “pună de la el” în interpretare. Cred că această așteptare, cea de a ne face partea noastră în comunicare (interpretarea mai mult decât literală a unui text) vine din obișnuința de a comunica noi înșine prescurtat, economicos, lăsând părți întregi din procesul comunicării în sarcina celorlalți.
Ce face Douglas bine, în carte, e să pună un personaj (detectivul) să se comporte ca un interpretor literal, care, după ce adaugă imposibilul, află adevărul. Un manifest pentru atenție, pentru observație fără judecată, pentru neutralitate și deschidere spre a căuta un portofel și după acesta este găsit, conform credinței că toate lucrurile sunt imposibile atunci când crezi că sunt imposibile și devin banale imediat ce le-ai demonstrat posibilitatea, în cap.
Salutări,
👋🤗
.M
Dacă ți-a plăcut ce-ai citit și vezi vreo valoare pentru tine în asta, poți să-mi dai bani aici: https://revolut.me/mariuspop9
Am scris geaca de două ori 😞
„nu mai ies azi” este o copie a https://www.instagram.com/p/Ck8VXo2oSYK/ de Mihai Evoiu.