Today I Am Carey - Martin L. Shoemaker
Emoțiile ne fac oameni, dar nu doar oamenii au emoții. Raționalitatea ne face oameni, dar asta această afirmație nu e rațională. Niște aprecieri.
Today I Am Carey - înduioșătoare carte. Cică despre un android. Nu cred, mi se pare că este despre un cățel.
Dar altceva voiam să zic, m-am văzut cu George la cafeneaua Olivo, în centru, acum 10 ani. Înainte să apară, am răsfoit una dintre prezențele lui online. Am dat peste o ilustrație cu rezumatul vieții lui, “S-a născut în anul cutare, în localitatea cutare, din părinți…”, chestii de astea. Îmi imaginez că el l-a scris. Când scriu despre mine la persoana a treia, am un sentiment ciudat de impostură. Parcă te dai important. Îl întreb dacă l-a făcut să se simtă la fel. Clatină din cap și râde: astea-s nimicuri.
- De când lucrez cu Radu, încerc să privesc ilustrația doar prin ochi de client.
- Client?
- Client, bă adică, omul o vede pentru prima dată. Nu știe povestea și faptele din spate. Pentru el, ilustrația spune povestea. Nu contează cum mă simt eu când o fac. Tu nu pui vorbe în gura personajelor tale, când scrii text?
- E o diferență.
- Nu-i niciuna.
Mă strâmb și-o las moartă.
- Ți-am citit cartea, zice George din senin.
- Și? mă gudur eu.
- N-are poveste.
- Ce n-are?!
- Poveste, bă. Nu se întâmplă nimic. În storytelling, arta scrierii poveștilor, îți abuzezi personajele, dai cu ele în tot felul de nenorociri. Tu-ți trimiți personajele la piață, cumpără căpșuni, vin acasă și te feliciți ca după un zbor pe Lună.
- Păi…
Mă opresc. Când mi-e ciudă, mă bâlbâi retard.
- Știi ce zic? Bagă ceva acțiune.
Îmi arde fața. Mă foiesc în scaun și încep să transpir.
- Să fie poveste, altfel e doar un bla bla bla nesfârșit.
Îmi vine să-i pușc una în bot.
George își aprinde o țigară și se lasă în fotoliu. Fumează și se uită pe pereți, îmi evită privirea. Nu știu cum să continui discuția.
- Ce vrei? Fac și eu cum pot.
Ah, super, tactica mea e să-mi cer scuze. Ar trebui să-i trimit și-un coș cu fructe lui Georgel. Și mai bine - tuturor personajelor care au bază reală. Să-mi cer iertare că nu-i abuzez în mod corespunzător. Încerc să las subiectul în urmă:
- Cum merge afacerea? întreb.
- Bine. Bagă Radu ca un sclav. De fapt, băgăm toți.
- Serios?
- Nu mă, glumesc.
Stăm două ceasuri la povești despre filmulețe obscure de pe Youtube. Are o pasiune în a descoperi prin groapa de gunoi a Internetului tot felul de nestemate dubioase, cu câte 30 de vizualizări. Unele explodează. O fată despre care îmi sporovăia acum trei ani e acum un mic star, are emisiunea ei pe ceva canal de muzică.
Plecăm. Îmi spune:
- Și nu uita: bagă poveste.
- Bag, mormăi.
Bag pe naiba, nu bag nici mort. Asta o să fie răzbunarea mea. De azi, nu mai bag nicio poveste. Niciodată, imperativ, definitiv, complet.
Today I Am Carey - emoționantă carte. Cică despre un android care lucrează cu persoane care suferă de demență. Proiectanții cred că dacă androidul ia forma persoanelor dragi bolnavilor, le aduce pacienților mângâiere. Cum demența implică o pierdere a iluziei că stăpânim prezentul, provocând confuzie și frică, soluția explorată aici este să modificăm prezentul ce-i înconjoară pe suferinzi, ca să redobândească încredere și confort. Câte lucruri pot merge prost aici? Un milion. Câte merg prost în carte? Aproape niciunul. Toate merg bine, în afară de o căsnicie și un deces.
Dar altceva voiam să zic: Bujor n-are un loc al lui. "Dar dacă ai o mașină, ai un loc al tău", zice el.
L-am întâlnit la o patiserie de lângă gara CFR, într-o dimineață de Martie. Luasem cafea cu lapte și-un covrig, căutam loc. Bujor ocupa o masă de 4 persoane, în haina lui ponosită, cu fața lui lungă.
"Permiteți?", l-am întrebat. "Chiar vă rog", mi-a răspuns din voleu, ca și cum și-ar fi pregătit replica de o vreme. Mi-am pus tava în fața lui și-am încercat să-mi corectez apoi statura, pentru că mă așezasem într-o poziție închisă, defensivă, privind în lateral. Încerc să fiu atent la lucrurile astea.
M-am apucat de covrig, zâmbind politicos de câte ori privirile ni se încrucișau. N-am așteptat mult:
"E aglomerat aici" zise el.
"Mmm... da.", acceptai eu conversația. Continuă:
"Merge bine firma. Sunt pocăiți patronii. Mă mai ajută."
"Bravo! Dormi în gară?"
"Da, domnule".
Mai ronțăi din covrig, mai sorb cafea, Bujor devine ușor suspicios. Îi întind mâna: "Vasile". O acceptă și se prezintă: "Bujor."
"Nu-i chiar numele meu adevărat.", zic, peste ceașca de cafea. "Nici al meu, domnule", replică el. "Sunt o grămadă de țicniți pe lumea asta" încep eu o explicație, pe care mi-o taie rapid: "Așa-i. N-aveți cumva 3 lei, domnu' Vasile?". "Nu", răspund automat.
"Aveți copii?"
"Am."
"Ascultători?"
"Nu."
"Asta-i rău."
"Nu cred."
"Ba da. Aveți mașină?"
"Nu."
Ritmul discuției îmi taie răsuflarea. Abia țin pasul.
"Rău că n-aveți. Știu, viața e grea..."
"Ah nu", mă scuz eu repede, "n-am pentru că am vândut-o. Am o bicicletă."
"Nu poți să dormi în bicicletă.", declară el.
"Drept."
Termin de mâncat.
"Mă duc, Bujor."
"N-aveți mărunt de o cafea, domnu' Vasile?"
"Nu-ți dau bani, să știi."
"OK. Sunteți un om bun...", harponează el, privind deja în gol.
M-am hotărât pe loc să-i cumpăr o mașină.
Ușor de zis, dar implicațiile? O mașină înseamnă cheltuieli continue, chiar dacă o ții doar în garaj. Cum să fac? S-o cumpăr pe numele meu și să-i plătesc asigurarea, impozitul, rovineta? O va conduce, are permis? Unde o va ține? Ce se va întâmpla cu ea? N-aș vrea să-mi leg numele de un lucru pe care nu-l pot controla deloc. Cine știe cine-i fură numerele de înmatriculare și ce naiba se poate întâmpla...
M-a frământat vreo lună problema. Părea că cel mai simplu era să cumpăr o rablă pe care Bujor s-o parcheze undeva în afara drumurilor publice și s-o folosească după cum i-o ajuta mintea. "Poate mai mult rău o să faci", mă gândeam. "Îi dai omului o proprietate, și parcă nu știi tu cum e cu proprietățile - mai mare daraua decât ocaua." Dar totuși, părea că asta-și dorește - pentru motivul evident de a avea ceva al lui.
Apoi, am ajuns la concluzia că ar fi și mai simplu să îi dau doar banii de mașină și să mă spăl astfel pe mâini de toate urmările. Ar fi în puterea lui să-i cheltuie pe altceva (aș paria că așa va fi) sau să-și rezolve cum vrea problemele legate de achiziția unui automobil, dacă persista în intenția inițială. Eu l-aș întreba așa într-o doară, dacă ne-am mai fi văzut vreodată: "Ei, până la urmă ți-ai luat mașină, domnule Bujor?" El s-ar fâstâci, probabil, și-ar inventa la foc automat: "Păi să vedeți, domnu Vasile...", până și-ar da seama singur sau i-aș spune eu că nu-mi pasă cu adevărat, e viața lui și face ce-i place, nu-l iau la rost, eram doar curios.
Într-o altă zi, mergând spre birou, l-am zărit la aceeași masă și-am intrat imediat. Îmi venise o idee.
"Salut, Bujor". Nu s-a uitat înspre mine, probabil nerecunoscând pseudonimul sub care se prezentase data trecută. M-am postat în fața lui și-am repetat salutul - a întors spre mine niște ochi roșii și-a clipit, fără să mă recunoască.
"Ah", făcu brusc,"dumneavoastră...!"
Am zâmbit.
"Vasile."
"Da, domnul Vasile", zise el moale, ca și cum ar fi ușor beat. "Haideți, stați."
"Bujor, ce-ai zice dacă aș avea de lucru ceva pentru tine mâine?"
"Mâine nu pot, domnu' Vasile. Mă duc la Timișoara, la biserică."
"Mâine e sâmbătă, ce biserică?. Dumneata nu vrei să muncești."
"Nu-i vorba de asta. Mă duc la pocăiți. V-am spus că mă ajută. Eu muncesc cu drag, aranjez produse pe rafturi, din astea."
Pare sincer. Nici nu-i treaba mea, până la urmă. Mă gândisem să mergem împreună în târgul de mașini, dar acum nici nu mi se mai pare o idee așa de bună, i-ar strica plăcerea căutării, ca și cum ar merge părinții cu fiul la balul de absolvire.
"Auziți, domnule, n-aveți 3 lei?"
"Nu-ți dau bani, Bujor, ți-am zis."
"OK. Pot să vă întreb ceva? Ce mașină aveți?"
"N-am mașină, am vândut-o."
"Dar ce mașină aveați?"
"Jaguar."
L-am mai văzut și în săptămâna următoare dar mă grăbeam și nu-mi ardea de conversații, așa că n-am intrat. În plus, nu avansasem cu intențiile mele: ultimele luni fuseseră cu cheltuieli și trecuse prea puțin ca planul meu de economisire pentru mașina lui Bujor să fi adunat ceva. În vremea asta, se făcea primăvară.
Today I Am Carey - o carte scrisă cu atenție, cu îngrijire, despre un android care-i servește pe oameni timp de trei generații și învață să fie om - devine om. Adică dobândește empatie și emoții.
Ce voiam să zic e că, nu mai știu când, m-am înscris la un newsletter cu conținut literar. Nu-s aiureli, e o colecție de articole pe marginea unor scrieri celebre. Îmi imaginez că autoarea (n-am investigat, doar bănuiesc că e femeie) le scrie săptămânal într-un apartament mic din New York, chinuindu-se cu banii. În unele seri, visează să dea lovitura cu textele ei, deși-s doar articole publicitare, menite să convingă oamenii să cumpere cărți de pe Amazon, iar ea să încaseze un comision modest. Totuși, ea visează să ia un Pulitzer pe ele. Nu știe cum sau de ce, dar e convinsă că sunt foarte importante, așa că le scrie săptămânal din ce în ce mai bune, le aruncă în eter și își verifică înfrigurată contul de afiliat al Amazon. Uneori, totuși, speranța o părăsește și realitatea o spală cu un val de adevăr hâd: nici vorbă de Pulitzer, e doar o vânzătoare modernă de librărie. Plânge în apartamentul ei mic din New York, învinsă de mintea ei, de sensul invers în care-i lovește lancea inteligenței.
Așa m-am simțit eu într-o zi din Iunie, când m-am săltat din bazinul de înot, pe la patru după-amiază. La duș, am dat în faianța aia albastră până mi-am rupt metatarsienele dreptei. Am ieșit, m-am șters cu prosopul și m-am așezat pe o băncuță de lemn în vestiar, așteptând reculul. Am reușit să nu leșin, respirând atent, fără să mă hiperventilez, transpirând rece.
"Ce prost ești" zice doctorul Cioltea, în timp ce-mi pune ghips. "Nu vă știți bate - era suficient să-l lovești cu palma direct în vârful nasului și era jos în lacrimi." Se uită la radiografie. "Stă în ghips 6 săptămâni. Ce meserie ai?"
"Programator.", zic.
"Ei, brava. Concediu."
"Sunt pe cont propriu."
"Toată lumea e."
Strâmb din nas: "Pot înota?"
"Cu mâna-n pungă."
Mi se pare că cineva-mi fură din clipe atunci când călătoresc. Abia începe ziua și dacă am de mers undeva, mă trezesc că-i ora trei după-amiaza.
Today I Am Carey - ce roman cald! O poveste bine scrisă, cu cap și coadă, te face să speri că viața e așa, cu cap și coadă, nu o colecție de scene disparate care-s legate doar de emoții și de credința că suntem azi ce eram ieri plus ceva.
Zic: un vecin a mers să lucreze în Germania și l-au pus să-și facă PFA și să plătească taxe. Nemții nu s-au jucat: a înțeles el ceva sau nu, ei l-au taxat. După aia a venit acasă și a mai lucrat o vreme la un gater, apoi s-a dus în Olanda, apoi a venit iar acasă. Acuma, după 5 ani de la povestea aia cu PFA-ul, i-a venit o hârtie de la finanțele nemțești, în limba germană, evident, în care apar niște cifre. La prima vedere e vorba de o datorie de vreo 2 euro pe care-o are la ei sau invers, nu-i clar. El a interpretat-o că au să-i dea nemții 20.000 de euro. Un optimist, vecinul meu.
Today I Am Carey - l-am citit cu filtrul comunicării non-violente în minte și aproape aproape a reușit androidul să nu emită judecăți, să nu pună etichete, să nu compare. Dar în lume sunt editori și cititori și dacă-ți trimiți personajele la piață să cumpere căpșuni și reușesc și totu-i bine, asta, se pare, nu-i o poveste scrisă corect în lumea storytelling-ului, arta scrierii poveștilor, pe care îmi doresc să n-o stăpânesc în veci. Vedeți ce credeți și dumneavoastră, sunt curios.
Cât mă bucur de citire, dragă cititor, și cu ce înfrigurare și emoție mă adresez vouă!
Crăciun fericit!
🎄🎅🏼
M.