Prăbușirea imperiului - John Scalzi (trilogia Interdependenței)
Femei, putere, birjărie și înghețată, o grămadă de nenorocită de înghețată
Salut,
Ș-apoi avem o singură problemă și NU e că John Scalzi are o gură necredincioasă. Vorbele de stradă funcționează chiar dacă îți dai seama că efectul comic din cartea asta e, în general, discrepanța între chestiunile importante discutate, pe de o parte, și limbajul de mahala folosit, pe de alta. O scenă dintre - să zicem - Președintele statului nostru și Șefa Comisiei Europene în care cei doi discută problemele curente colocvial ilustrează, în stil aproximativ, contrastul:
- Cu corupția?
- Ca fânu’.
- Ceva finanțe, fratele meu?
- Ce-o mai pierdut tata la poker. Puneți voi ceva la înaintare?
- Ete cucu.
Ok, poate nu cu expresii din astea pudice (ne e rușine să rostim spurcăciuni), dar credem că ai prins ideea. Cam așa merge cartea lui Scalzi, ceea ce, sinceri să fim, ne-a bucurat intens pentru că ne era dor de o Space Opera care să nu se ia în serios.
Ne era dor ca de o înghețată într-o zi toridă de vară: e important ca înghețata să fie dulce, rece, cu atât mai bine dacă e cremoasă și delicioasă, dar pe de altă parte nu ne așteptăm să ne schimbe viața într-un fel fundamental. Un vânzător de înghețată care face opt temenele propriei persoane în fiecare dimineață și își prezintă conul împodobit cu bombonele în umbra ego-ului său hidratat cu acest ritual zilnic, este, cum să zicem… ușor penibil. Asta a fost impresia noastră la ultimele romane SF din genul operei spațiale pe care le-am citit - Calea spre stele, Amintirea imperiului, Toate sistemele în alertă - că penelul a fost împins cu respect în pagină, aproape adorație - adorație față de maeștrii genului - un lucru de înțeles, de altfel - dacă ne-am apuca mâine de scris Space Opera, probabil că al doilea gând după „vai ce nenorocire” ar fi „ai de capu nostru, suntem fix ca Frank Herbert pe când scria Dune” - așa și, vezi bine, adorația față de maeștrii genului tocmai s-a scurs în persoana scriitorului și a îmbrăcat-o clandestin, pentru că n-am auzit pe nimeni să zică vreodată „îs prea bogat, să-mi bag!” sau „prea multe am realizat în viață, regret, să fiu eu…!” sau „deci chestia asta că o să rămân în istorie ca cel mai bun la fotbal mă deranjează extrem”, că așa-s majoritatea oamenilor, dacă au posibilitatea să vadă în oglindă pisicuța drept leu semeț, vor să.
În rezumat, cine se apucă de scris Space Opera se pregătește deja de gloria eternă a lăzii de aur a literaturii, chiar dacă acea ladă e troaca de gunoi pentru snobii din intelighenția. Ei bine, așa-s majoritatea oamenilor — dar nu și Scalzi, se pare. Dacă este, această calitate a sa e așa de bine ascunsă de măscările cu care își presară dialogurile că rămâne ascunsă în praf la picioarele paginilor - calitatea.
Dar nu asta e problema, asta e opusul problemei, carevasăzică îmi place de domnu-care-și-o-flutură-tot-la-trei-paragrafe, mai ales că insistă ca majoritatea personajelor sale de forță să fie femei. Bineeee, dacă așa crezi dumneata că faci femeile să fie mai femei, înjurând ca niște muncitoare în construcții, umblând după sex sportiv și obsedându-le de jocuri de putere, bine. Cine suntem noi să zicem cum sunt femeile sau bărbații; sunt personajele dumitale = să te speli dumneata pe cap cu ele. Nu-i nicio problemă, în niciun caz Problema noastră.
Problema noastră este că-s toate la fel - personajele - fie că-s femei de afaceri sau nobili de la mama dracului, fie-care ne-no-ro-cit de per-so-naj care are mai mult de trei replici tinde să fie mucalit și definit exclusiv de dorința de putere. Suntem plini de admirație față de scriitorul John Scalzi care a reușit să-și cumpere trei case în sătucul unde locuiește, împreună cu familia sa, din proză care folosește un singur personaj pe care-l numește diferit.
La debutul lui spectaculos cu Războiul bătrânilor faza asta a funcționat minunat pentru că ai practic un singur personaj, care e povestitorul. Iar ca să ne înțelegem, cele trei cărți din care Prăbușirea imperiului este doar prima, seria Interdependenței sau Flux sau cum s-o numi nenorocita aia de serie, cele trei cărți deci, ar fi putut foarte bine fi una singură, din moment ce meniul servit este același.
Da, am citit și Foc Mistuitor și Ultimul Împărax și e drept că ne-a luat cu două zile mai mult și ne-a scos în plus 90 de lei din buzunar, dar a fost ca și cum am fi mâncat multă, multă înghețată. Oarecum necesar, după acriturile de Space Opera pe care le-am consumat anul trecut, cum e necesar să ne îndopăm cu cârnați când ne părăsește iubita, însă și prostesc & excesiv, cel puțin în aceeași măsură.
Dar un lucru noi am găsit fermecător și proaspăt în grămada asta de înghețată literară discutabilă, anume folosirea pronumelui Noi atunci când ne referim la propria persoană. Ne-ar plăcea să devină o modă - atât pentru că atacăm Statutul persoanelor care se împăunează cu acest plural cât și pentru că reflectă într-o măsură mai adevărată realitatea, aceea că în fiecare din Noi sălășluiesc mai multe nenorocite de persoane. Așa vom și proceda în următoarea perioadă, ne vom adresa Vouă, stimate cititor, cu plural. Noi așa credem că-i corect și suntem de acord, noi între noi, ceea ce declarăm și semnăm mai jos,
M. 👋🤗😁
Dacă v-a plăcut nenorocitul de text și vedeți vreo nenorocită de valoare pentru Voi în asta, puteți să ne dați nenorciții de bani aici: https://revolut.me/mariuspop9
Editare ulterioară: am corectat niște nenorocite de greșeli.