Când simi că pierzi controlul, accelerația poate fi soluția.
Unii dintre noi simt timpul ca o forță constantă. Direcția de tragere e mereu înainte, într-un flux pe care nu-l poți opri, încetini sau accelera.
M-am întrebat adesea ce măsoară ceasurile; încă n-am un răspuns scurt, dar m-am convins că în niciun caz nu măsoară trecerea timpului. Ceasul meu automatic funcționează pe baza unui un arc și a unor roți dințate. Arcul, odată tensionat, își descarcă forța acționând roțile. Mișcarea roților este proiectată să aproximeze cât mai exact convenția noastră de a măsura progresul în timp: secunde, minute, ore, zile. Dar nu măsurăm trecerea timpului - cred că măsurăm cât de bine se potrivește mișcarea roților cu convențiile noastre despre cum înțelegem realitatea, realitate în care timpul e o dimensiune, a patra, pe lângă cele trei cu care suntem familiari.
Am și un ceas pe bază de cristal de cuarț, care funcționează diferit: bateria trimite electricitate către un cristal din dioxid de siliciu. Cristalul vibrează rapid și precis ca răspuns la sarcina electrică. Circuitul numără vibrațiile și pulsează de câte ori ajunge la 32,768. O pulsație = 1 secundă. Aș vrea să repet: numărăm vibrațiile unui cristal și la fiecare 32,768, considerăm că a trecut niște timp, am avansat într-o dimensiune.
Un exercițiu: imaginează-ți cele trei dimensiuni, lipsite de a patra - timpul. Să presupunem că toate lucrurile există deja, doar că timpul s-a decis să nu mai existe, să nu mai „acționeze”, totul e static. Mai putem spune, în acest caz, că „lucrurile există”? Verbul „a exista” conține deja asumția avansului în timp. El este, în înțelegerea comună, bazat deja pe avansul temporal.
Aș merge mai departe la verbul „a sta” (în înțelesul de „stau pe un scaun”), care, pe lângă asumpția avansului în timp, are și asumpția gravitației. Ca și timpul, gravitația are suficientă consistență în acțiunea sa asupra noastră, la suprafața Terrei, ca să devină înglobată în limbaj. Uneori uităm de gravitație, dar asta nu înseamnă că ea acționează mai puțin. Uneori uităm că timpul „trece”, dar asta nu-l face să afecteze mai puțin.
Desigur, unii sunt mai atenți la aceste „afecțiuni”. Dacă ești ceasornicar, e posibil să ai o preocupare sporită pentru trecerea timpului, la fel cum un inginer de structură, lucrând din plin cu forțele gravitaționale, ajunge uneori să-i scrie ode:
You are a constant reminder
And you remind us constantly
Of your presence and your power
And your rule which we must obey
It can be rain falling from the sky
Or my glass falling as I brush by
As I hurry out the door,
My keys dropping to the floor
You are always there,
Ever consistent,
Ever constant,
Ever present.
Sunt preocupat de gravitație, recent, pentru că am fost la karting și mi-am dorit să câștig (orice înseamnă asta). Am smuls secunde din timpul unei ture prin următoarele strategii: observând de pe margine, am dedus că o ciocnire cu ceilalți sau cu parapetul este mai taxantă decât să adaptezi viteza la geometria curbei; în kart, am învățat limitele de atac ale traseului; am aplicat funcția de boost pe urcarea în rampă; am optimizat pentru viteză mare la intrarea pe linie dreaptă. Toate au funcționat.
Apoi, la o discuție cu concurenții, după cursă, Ovidiu a observat că la o coborâre, unde eu lăsam accelerația pentru că simțeam că-mi rămâne stomacul în aer și aderența se micșora, e ok să accelerezi. Frica de a nu pierde complet controlul, explica el, e falsă, pentru că imediat ce coborârea se termină, kartul se înfige în cauciucul pavajului și aderența este crescută exact cu cât a fost pierdută în timp ce te simți în aer, și încă pe deasupra - asta înseamnă că redobândești controlul și e chiar mai mare ; acolo poți vira fără grijă că o să derapezi, pentru că mișcarea ta înainte și în jos se compune cu gravitația și te lipește de podea. Am încercat. Amazing. Am câștigat aproape 2% la timp.
E ceva în chestia asta cu accelerația, am zis, ia să văd dacă accelerez de fiecare dată cu o secundă înainte să mă simt în largul meu s-o fac, oare o să derapez sau o să fie ok? A fost ok, încă 2%, o secundă câștigată.
Ar funcționa oare nu doar folosind gravitația, ci și timpul? Care ar fi metoda prin care aș putea folosi timpul, precum am folosit la karturi gravitația, pentru a construi forțe rezultante care mă ajută să-mi îndeplinesc dorințele?
Și, figurativ vorbind, o fi la fel și în viață, când simți că pierzi controlul? Merită uneori să accelerezi, nu să frânezi? Oricum ar ieși, știu că îi iubesc pe cei care apasă pedala, credința lor, învingerea fricii, asumarea unui viitor care poate fi derapaj sau nu.
Plecăciune,
👋
M.
Dacă ți-a plăcut ce-ai citit și vezi vreo valoare pentru tine în asta, poți să-mi dai bani aici: https://revolut.me/mariuspop9