Oamenii se comportă în baza emoțiilor iar emoțiile sunt mediate de nevoi.
Când lucram ca ucenic într-un atelier de reparații audio-tv, problema mea preferată era firele dezlipite; venea omul și trântea o hardughie de magnetofon pe masa de lucru, oftând cu năduf: nu știu ce-o făcut coptilu’ ‘cela mic și l-o împins de-o pticat de pă dulap și nu mai mer’e. Domnul Valentin, maestrul meu, se ridica imediat de pe locul de lângă geam, unde asculta Radio Sofia pe unde lungi și pleca tăcut să fumeze o țigară. Omul meu se uita după el cum te uiți la un tren ce pleacă din gară chiar când ți-ai luat bilet și ieși la peron cu el în mână. Apoi, pricepând cum stă treaba, se întorcea spre mine și zicea cu glas bolovănos: d’apăi io nu cred că tu poți repara.
Eu eram învățat cu jocul ăsta și mă ridicam încet, scoțând pasiv-agresiv o țigară din pachetul de Winchester mentolat. Văzând așa, omul frământa cușma și-și îndulcea glasul: aș asculta diseară o Veta Biriș, că vine șogoru’… Oftam important și deschideam sertarul în care șurubelnițele stăteau drepți; luam crucea pentru șurubri Philips și deschideam aparatul, porneam aspiratorul, îi dădeam omului bomboanele, semințele, cercelul nevestii, ce mai găseam; apoi mă luminam ca de o veste bună și-l invitam să ia o țigară afară cu domnul Valentin. În primul rând pentru că știam că-i acream astfel ciorba maestrului care avea chef de vorbă cum ai de mere pădurețe; în al doilea rând pentru efect - lipeam firul pe care-l văzusem dezlipit și-aveam timp berechet să-i închid aparatul până se întorceau amândoi posomorâți.
- E gata. Facem probă și-l luați.
Valentin râdea în barbă, omul meu nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Desigur, nu făceam mulți bani; însă chiar așa ajunsesem ucenic la domnul Valentin: mi s-a dus buhul că reparam casetofoane miraculos, rapid, ieftin (reparam doar ce avea fire dezlipite - pe restul le declaram stricate peste măsură). Când oamenii au început să aducă televizoare de pe vremea lui Pazvante, pline de șoricei, și să ni le lase acasă pe unde da Domnul, mama a declarat că e cazul să urc în treapta meseriei și s-a rugat de domnul Valentin să mă ia calfă.
Ucenicia m-a învățat câte ceva, în primul rând cum se lipește corect un fir; după aceea, oamenii nu mai reveneau cu magnetofonul peste două zile după ce-l reparasem, că iar căzuse firul pe care-l motodisem doar cu un cui înfierbântat la flacăra aragazului - într-un cuvânt mi s-a dus vestea că reparam și bine, nu doar ieftin și repede, chiar în așa măsură încât peste vreo cinci ani cădeam la admiterea de la Litere cu nota 3.42 la engleză. Deci pregătirea într-un domeniu nu asigură succesul imediat în altele, huh, ce chestie.
Înverșunat, am dat la Drept și m-am angajat benzinar la Peco, două domenii pe care încă n-am reușit să le conectez, deși probabil este un fir și între ele, dar n-am învățat eu cum să-l lipesc, încă.
Oh scuze, m-am luat cu vorba și-am uitat că unii oameni sunt aici ca să învețe cum să se lege corect la șireturi. Ca să nu-i țin degeaba, pun în nota de subsol o instrucțiune rapidă despre cum se pot lega șireturile ca să nu se mai dezlege1
Pentru cei în continuare curioși, să vă zic de Peco: aveam ture de 16 ore cu 24 libere, alternând cu schimburi de 24 cu 32 - eram mereu beat de cap și rupt de somn. Noaptea, când nu venea nici dracu’ după carburanți în Mireșu Mare, făceam integrame și-mi scriam memoriile. După vreo trei luni simțeam că înnebunesc; s-a dat într-o zi jos o fată frumoasă dintr-un Golf 2 nou-nouț, de i-a intrat tocul până la jumătate în pietrele de terasament pe care le-aveam pe lângă pompe, și m-a văzut; m-a văzut așa nefericit, obosit, cu firul dezlipit. S-a milostivit de mine și m-a reparat, chiar fără să-mi spună că-s defect. Înainte să vă spun mai multe se cuvine să-i mulțumesc (salut, Liana, te-am pierdut pe drum dar îți sunt dator - le dau la oamenii ăștia, dacă-or avea nevoie).
După ce m-a făcut ca nou, de zbârnâiam, am venit la Cluj să fac Psihologie și apoi cinci ani mai târziu am picat la admiterea în Inteligență Artificială, că pregătirea într-un domeniu nu asigură succesul… știi melodia asta. Ce era de făcut decât să mă apuc de programare, știu, era evident, dar mi-au trebuit vreo doi-trei ani și-un faliment ca să văd firul; încă un an ca să-l lipesc; ș-apoi, trai nenică, până în iulie anul ăsta, când îmi venea să mă spânzur cu capu’n jos de drag ce mi-era de lume în general și de mine în particular. Dar experiența, vorba lui Fred, care mi-a tot zis dar n-auzeam eu că n-aveam urechi, experiența e ceea ce te face să recunoști că ai mai făcut greșeala asta în trecut, imediat ce ai făcut-o. Deci trenul a plecat din gară și tu stai iar cu biletul proaspăt cumpărat în mână, ei comedie!
Am clipit de trei ori ca să-mi limpezesc năduful; și-am decis imediat să-mi închid urechile din nou, că prea era zgomot de la toată lumea care-mi spunea - mai pe față, mai pe dos, mai pe Signal, mai pe viu - că-s stricat. Mi-am luat chiar un accesoriu esențial, atenție, selfie:
Antifoanele au funcționat foarte bine, doar că atunci când m-am dus pe jos să fac 825 de kilometri2, ceea ce sper să nu știu când se termină, nu mi-au încăput în rucsac. Să fii cu urechile goale e periculos, pentru că s-ar putea ca în urechi să intre sunete, pe care să le auzi uneori pe fir, dacă firul tău nu-i dezlipit. Am să trec repede peste cum s-a lipit firul ăla, că-i intim; dar pot spune ce m-a deranjat pe mine, electronist psiholog programator cu aspirații în domeniul inteligenței artificiale - să nu mai aud gluma aia că dacă inteligență naturală nu este, apăi normal că aia cauți Mariuse, că vă blochez, să fim înțeleși.
Eu când am vrut Inteligență Artificială am căutat să simulez funcționarea unor grupuri din lumea reală în niște constructe matematice numite rețele neuronale. Mi-e ușor să dau un exemplu: eu sunt o unitate, tu care citești ești alta și textul ăsta e o conexiune între noi, care merge de la mine spre tine. Dacă îmi comentai cu gluma aia cu inteligența naturală, te blocam pe viitor și rețeaua dintre noi doi rămânea conectată doar de la mine la tine, până te dezabonai tu de la scrisorile astea și atunci rămâneam doar două unități fără conexiune, adică nu mai făceam o rețea.
Când să simulez eu grupuri de oameni, am ales să fac un individ din două unități; la una i-am zis cogniții și emoții, adică ceea ce se întâmplă în cap, ceea ce nu se vede de către ceilalți; iar la cealaltă i-am zis comportament, care e ceea ce face omul. Între cogniții și comportament am pus o legătura strânsă, că oamenii nu se comportă cum bate vântul, ci în baza emoțiilor și a gândurilor pe care le au. Spun acuma pe scurt, modelul era mai complicat, că oamenii nu-s așa simpli; dar pe fiecare două unități le-am considerat un om, și-am pus mai mulți oameni care să facă un grup. Am mai făcut ceva: am legat comportamentele unora de cognițiile altora, că doar ce face celălalt ne intră pe ochi și pe urechi și ne schimbă gândurile, nu? Ba da. Dar între gândurile unui om și ale altuia n-am tras fir, că nu credeam în telepatie, dragoste la prima vedere și alte bazaconii, cel puțin nu atunci.
Mergând pe drum fără antifoane, sunete mi-au intrat în urechi; de la zguduiturile drumului și trăsnetele de-afară și din interior, firul mi s-a mai conectat uneori; dar, ca și atunci când lipeam firele cu cuiul înroșit în foc, conexiunea n-a ținut mare lucru; până într-o zi când cineva mi-a pus cu blândețe un ciocan de lipit în mână. Nu vreau să fiu specific, că de ce ați mai citi după aia; trebuie spus doar că lipitura nouă încă ține. Ok, poate firul nu e conectat tocmai unde trebuie sau mai sunt și altele care atârnă, însă acuma vreau să fac ceva cu ciocanul ăsta de lipit și ți l-aș vinde ție, contra atenția și timpul pe care mi-l dai.
Iată: ce-mi lipsea mie din modelul rețelei, cel cu două unități pentru un om - una pentru gânduri si emotii iar cealaltă pentru comportamente - era încă o unitate, care să joace rolul nevoilor. În modelul nou, cu trei unități, gândurile ar fi afectat în continuare direct comportamentele, pentru că atunci când unu’ îți taie calea în trafic intrând fără să semnalizeze pe banda ta, oprești la semafor lângă el, dai geamul jos și îi explici lucruri din cauză că ești furios; carevasăzică emoția te face să te comporți, buuun.
Dar nevoia? Ce rol joaca nevoia? În modelul ăsta nou, nevoia determină emoția. Comportamentele celorlalți ar trebui legate de nevoile omului nostru, sau dacă nu, măcar nevoia ar trebui să „medieze” ce emoții trezesc comportamentele celorlalți în omul nostru. Iată, să fim iar la semafor și tocmai ai dat geamul jos la mine și-mi strigi: idiotule care ești tu idiot și cine ți-o dat carnet, era să intri în mine, nu vezi că-s cu copilul în mașină?!
Acuma, deja mi-am dat seama că ești furioasă, dar n-ar strica să verific totuși. Poate așa îți manifești tu iubirea în trafic, cum face și bunica mea, de numa’ ne critică pe toți din familie, pentru că așa ne ține în linie.
Așa că zic cuvintele: înțeleg bine că ești furioasă pe mine? Nu fac pe prostul, doar mă asigur că am înțeles corect.
Pe tine te trec toate alea, vii cu forțe nebănuite: EVIDENT CĂ-S FURIOASĂ BOULE!
Pot lucra cu asta, mulțumesc, mă întorc la modelul meu și-i vremea să iau în calcul a treia unitate, cea a nevoilor. Deja știu că ești cu copilul în mașină, că mi-ai zis în deschiderea conversației, dar pentru că suntem amândoi în piața Cipariu și acolo semaforul durează destul cât să te legi corect la șireturi (vezi nota de subsol 1), insist:
- Să înțeleg, stimată doamnă, că v-am pus în pericol prin manevra mea, când nevoia dumneavoastră e de siguranță personală și protecție pentru scumpetea aia cu ochi albaștri de pe scaunul din spate, care-mi scoate limba, oh ce adorabil..?
- Exact, zici tu sec, încruntându-te la limba scoasă a copilului și începând să închizi geamul.
- Doar un moment să mă explic, zic eu, mustăcind că toate unitățile mi-s clare acuma; să vedeți cum s-a întâmplat - veneam pe banda unu și mi-a sărit în față un pui de pisică și am tras stânga fără să mai apuc să semnalizez. Fiicei mele, Ana, îi plac pisicile și știți cum e cu copiii…
Mă întorc demonstrativ spre Ana, care din scaunul din spate îi scoate limba doamnei, și mă încrunt la ea. Ana îmi scoate limba mie.
Ei, cum e? Înțelegem cum e cu nevoile care mediază emoțiile care stau la baza compartamentului celorlalți? Ai ceva fire care atârnă? Mă semnez mândru al dumitale psiholog electronist,
Cu speranță, Marius.
P.S. Se cuvine să mulțumesc lipitorilor de fire dintre voi: acest text n-ar fi apărut acuma fără tine Cristina, Klara, Raluca, Ileana, fără iubiții mei Mihai, Radu, Darius, Ghizi, Ovidiu și alții pe care vă salut, vă văd și vă apreciez, lipitorilor de fire ce sunteți!
https://www.noobz.ro/2016/01/20/trucul-de-2-secunde-care-te-ajuta-sa-iti-legi-sireturile/
dacă ți-a plăcut textul și vezi vreo valoare în el pentru tine, poți lăsa bacșiș aici: https://revolut.me/mariuspop9
👋
Frumos :)
Fain!