Sper să nu-mi purtați pică, dar trebuie să vă spun: ieri am fost un idiot.
Asta vă pune într-o lumină neplăcută, mă gândesc, pentru că citiți un idiot. Ba, ca lucrurile să fie și mai și, vom vedea mai încolo că-i mai rău de atât; însă dacă doriți să vă salvați la timp, e momentul să vă opriți din citit.
De ce am fost ieri un idiot
Ieri, în 10 August 2022 , am hotărât de dimineață, după ce mi-am consultat nevoile și emoțiile, că ar fi cazul să mă las de fumat. Era 4:54 de minute AM, mă plimbam pe jos prin orașul adormit încă - mă trezise un vecin pe la 4 însă, pentru că fetele mele nu sunt acasă, nu m-am simțit neapărat obligat să merg la el să-i explic punctul meu de vedere; vedeți bine, nu trebuia să fac pe cocoșul, pentru că n-aveam nimic de apărat în afară de somnul meu, iar odihnit eram destul. Asta a deschis posibilitatea de a vedea răsăritul, o nouă zi născându-se, atât de plină de speranțe și posibilități… dar am deviat.
Luând deci decizia să mă comport conform nevoilor mele, nu ca un răspuns la comportamentele vecinului (cine știe ce nevoi avea el, nu contează), m-am încălțat și-am plecat, și-am decis vreo jumătate de oră mai târziu să mă las de fumat. Logic.
De ce vreau să mă las de fumat nu încape în scrisoarea asta, deși s-ar putea să intuiți, mai ales dacă sunteți ori fumători, ori ne. Ceea ce contează e că am decis, și am purces să mă pregătesc. Ei, vine partea cu idioțenia: ieri seară am numărat, fumasem 61 de țigări pe parcursul zilei, cel puțin dublu decât de obicei.
Lucrurile sunt și mai nasoale de atât
Când scriu aceste cuvinte, fumez. Mă încurcă, mai ales că n-am scrumieră și periodic suflu scrumul de pe tastatură, dezgustător, nu? Ba da.
M-am tot gândit de ce sunt așa un idiot; am venit cu explicația că în pregătirea mea mentală și emoțională pentru lupta care urmează când mă las de fumat, m-am stresat și fumatul m-a „ajutat” să scap de acel stres. Știți, ca în faza aia că ce consumi tu și te ajută e pentru tine un medicament, iar pentru ceilalți e un drog. După două minute de stat în faza asta mentală, m-am îngrozit: iată, eram și mai idiot de cum crezusem inițial, aruncând jocuri de cuvinte peste o prostie și făcând din rahat bici, în dulcele stil prostul nu-i prost destul dacă nu-i și fudul.
Să decid că-s idiot a fost simplu - și imediat au început să curgă șuvoi și alte argumente pentru idioțenia mea: doar am fost fumător pentru 18 ani de zile și apoi m-am „lăsat” într-o zi, în 2013, deci nu putea fi un lucru de netrecut, deci să ma speriu de asta e o prostie, deci sunt prost. Anul ăsta nu m-am apucat ca să scap de stres sau ca să mă „vindec” de ceva, țigara nu-i un medicament = sunt prost. Și așa mai departe.
Pe la prânz, ieri, am intrat la librărie să iau o carte care să mă „lase de fumat”. Imediat ce am avut-o în mână, țigările se aprindeau una de la alta, inima îmi bubuia în piept, „o sudoare rece îi brobonea fruntea” etc.
Am mai decis, pe lângă că-s idiot, că e cazul să accept că simt frică.
Ți-e frică de umbra ta, și pe bună dreptate
În Psihologie, pe teoria lui Jung, umbra este partea întunecată a persoanei. Descoperirea umbrei personale este un efort - Jung postulează că umbra este o proiecție, ea poate fi cunoscută doar indirect. Adică ne descoperim umbra ca ceva care aparţine altora: prieteni, soț/soție, părinți, rude. Cu alte cuvinte, vedem însușirile noastre neplăcute în ceilalți prima dată, iată - spunem că ne proiectăm în ceilalți.
Întâlnirea cu umbra personală este un efort moral, zice Jung, și dificultatea de a integra umbra este copleșitoare, mai ales dacă înfruntăm singuri această figură.
Vă spun pe cuvânt, ieri, când fumam țigară de la țigară nu făceam decât să mă pregătesc emoțional de o luptă dintre mine și mine; oricum ar fi ieșit rezultatul, ceva victime aveau să rămână pe câmpul de luptă și nu-mi plăcea deloc imaginea asta - mă speria. Mai ales că aveam o oarecare reprezentare despre cât de dificilă e o astfel de luptă - nu, nu e vorba de pregătirea mea în psihologie sau de experiența mea anterioară de a mă lăsa de fumat. Cred că m-ar ajuta să comunic mai bine imaginea pe care mi-o imaginam printr-un joc video - Prince of Persia:
Ce se întamplă aici: prințul găsește sabia, ceea ce-l face puternic și periculos; imediat, de nicăieri, apare acest Om Umbră, înarmat și el, cu care prințul începe să se lupte. O metaforă pentru cum corupe puterea? Poate. Eu am văzut în primul rând altceva aici: pe mine și umbra mea, ieri.
Integrare, dar luptă
Unu că simpla înțelegere a unei probleme nu duce și la rezolvarea ei - aviz celor care merg la terapie, simpla descoperire personală nu-i suficientă. Nu că această descoperire ar fi floare la ureche, iată ce zice Jung:
A deveni conştient [de umbră] înseamnă să recunoşti aspectele întunecate ale persoanei tale ca actuale şi reale. Acest act constituie condiţia esenţială a auto-cunoaşterii şi, prin urmare, întîmpină o rezistenţă considerabilă. Într-adevăr, auto-cunoaşterea ca necesitate psihoterapeutică solicită adeseori un efort dureros foarte multă vreme.
Descoperirea, deci, dificilă cum e, nu e singurul efort: după ce ți-ai descoperit Omul Umbră, urmează lupta aceea cu el, și frica mea de acolo venea. Nu mi-am pus deloc problema dacă lupta va exista sau ba: știam că o să fac eforturi să mă las de fumat, deci omul umbră trebuia atacat, și, speram eu, învins. Groaznică perspectivă, să fii învins: ar însemna că omul umbră câștigă, negrul bate albul, răul bate binele. Iar groaznică dacă aș fi câștigat: să-ți ucizi cu propriile forțe o parte din tine…
Soluția (din) Prince of Persia
Faza cea mai rea în jocul video Prince of Persia e că de fiecare dată când îi tragi una peste moacă omului umbră, încasezi o scădere de viață. Asta ar trebui să ne pună pe gânduri, mai ales că orice șansă de a-l bate e inevitabil pierdută; să vedem deci cum se trece nivelul ăsta:
Imediat ce îți pui sabia în teacă, omul umbră face la fel. Apoi, alergând spre el, îl integrezi. Cu puterea celor doi reuniți, să bați monstrul final e o floare la ureche.
Reamintesc că încă fumez, azi. Vă mai țin la curent.
Later edit: 16 septembrie, am renunțat la fumat de o lună 🤗
Dacă ai găsit valoare în text și vrei, poți lăsa bacșiș aici: https://revolut.me/mariuspop9
Trebuie să spun că - dat fiind că suntem pe note de lectură SF - m-am gândit la lupta lui Iacob cu Dumnezeu care face îmbrățișarea umbrei prin contrast, ceva mai ușor de digerat.
Iacov însă a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el până în revărsatul zorilor.
Văzând că nu-l poate birui, omul acesta l-a lovit la încheietura coapsei, aşa că i s-a scrântit încheietura coapsei lui Iacov, pe când se lupta cu el.
Omul acela a zis: „Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile.” Dar Iacov a răspuns: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.”
Omul acela i-a zis: „Cum îţi este numele?” „Iacov”, a răspuns el.
Apoi a zis: „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel (Cel ce luptă cu Dumnezeu); căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni, şi ai fost biruitor.”
Iacov l-a întrebat: „Spune-mi, Te rog, numele Tău.” El a răspuns: „Pentru ce Îmi ceri numele?” Şi l-a binecuvântat acolo.
Iacov a pus locului aceluia numele Peniel (Faţa lui Dumnezeu); „căci”, a zis el, „am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă, şi totuşi am scăpat cu viaţă.”
Răsărea soarele când a trecut pe lângă Peniel. Însă Iacov şchiopăta din coapsă.
Later edit: trebuie spus că nu mai fumez.