Intru în sala de cinema conștient. Mă așez în scaunul adânc, cam incomod, și-mi ghemuiesc picioarele care-mi par brusc prea lungi pentru poziția asta. Mă pregătesc emoțional pentru un nou nivel, ca într-un joc video. Mușchii spatelui îmi sunt tensionați. Lovesc ușurel în brațele fotoliului de câteva ori, tropăi mărunt pe podeaua acrilică poraspăt renovată și trag adânc în piept frica minoră ce plutește molecular în atmosferă.
Luminile s-au stins. Verific ce fac vecinii mei de rând, trăgând cu ochiul la pozițiile lor în scaune, la unghiul gâtului, la paharul de vin aburit din care gustă fata din rândul din față. Mă relaxez puțin, sunt adecvat, fac aproximativ ce face turma. Ecranul s-a luminat de un fundal negru, din boxe a urcat progresiv un ritm de tehno, mai tare și mai tare, cinci secunde, zece, până când nivelul sonor face să-mi vibreze pereții toracelui, să interfereze cu ritmul inegal al inimii. O picătură s-a format și s-a prelinge pe piciorul paharului de vin, trecându-i vecinei mele de spectacol peste degete și căzând apoi prin catifeaua oarbă a spațiului în întuneric, în afara câmpului meu vizual și în afara existenței, din câte îmi pasă mie acum.
Muzica încetează, lăsând loc unor pași care pare că se apropie. Ecranul se luminează mai tare, disting un om care este trezit și chemat la un interviu.
- Aș vrea să vă întreb despre ceva ce-am citit și n-am înțeles, zice intervievatoarea, este textul acesta despre Expoziție/Non-expoziție…
- E vorba despre cum se schimbă interpretarea în funcție de context, răspunde omul. Dacă iau geanta dumneavoastra - îmi permiteți, vă rog? mulțumesc - și o pun, iată, dincolo de această linie, într-un muzeu, este ea acum o operă de artă?
- …!
Omul privește calm peste ochelari, așteaptă. Apoi se înclină ușor stânjenit:
- Vă răspunde asta întrebării?
- … cred că da, zice femeia, respirând sacadat.
În sală se aud râsete răzlețe. Mă gândesc că sunt semnale trimise de spectatori că e totul în regulă, că au înțeles, aici e vorba de stupizenia artei moderne, întâlnirea cu absurdul la care unii oameni au ajuns să recurgă pentru a expora noi simțiri. Ochii tuturor sunt în ecran, fata soarbe din vin, eu tropăi mai neliniștit și-s conștient că-s mai încordat în scaun, aș vrea să fac niște flotări sau să alerg un 100 de metri ca și cum viața mea ar depinde de asta. „Ia lucrurile cum vin, dragă” îmi șoptesc în barbă, ”„acesta e un lucru făcut de oameni ca să aibă sens, o să înțelegi tu până la urmă, nu-i pricină de îngrijorare”. Respir adânc, pipăi brațele fotoliului, mă uit câteva secunde înspre un perete întunecat, mă re-compun, mă re-zidesc în poziția de spectator. Filmul continuă.
Ies ceva ore mai târziu din sală, agitat. N-am înțeles. Am înțeles? Înțelegere. Non-înțelegere.
De pe trotuarul de vizavi mă salută prieteni care discută și fumează, beau bere, tremurând în noaptea de noiembrie. Mă înveselesc brusc și traversez spre ei, mă cuprinde o efuziune de afectivitate, îmi vine să-i îmbrățișez.
- Mă bucur foarte mult să vă văd, le spun, cu vocea gâtuită de o emoție nouă.
Merg să-mi iau o bere fără alcool, un preț infim pentru ceea ce-mi oferă situația: un cadru familiar, pe care organismul viu care sunt îl înțelege într-o măsură infinit mai mare decât experiența prin care tocmai am trecut. Stau cu ei până când nu mai pot de frig, până când mă găsesc iarăși într-un cadru pe care nu-l mai cuprind. Merg spre casă repede, cu umerii adunați, tremur o vreme sub plapumă, deschid și citesc din cartea Melcul pe povârniș. Textul se plimbă pe muchia cuțitului - este când dens și lipsit de sens un moment, apoi, brusc, o cascadă de înțelesuri pe care le-am ratat la milimetru ieri. Dau pagini înapoi, citesc pasaje la întâmplare, iată - e totul clar ca lumina zilei - ba nu, chiar nu are deloc continuitate, ce se întâmplă aici?!
Închid cartea. Pauză. Respir adânc. „Ia lucrurile încet, dragă, e ok. Ai mai trecut prin asta și a fost ok de fiecare dată.”
E suprinzător că nu mai știu să trăiesc. M-a dezvățat această carte? Redeschid, răsfoiesc.
A vedea și a nu înțelege este același lucru cu a inventa. Trăiesc, văd și nu înțeleg, trăiesc într-o lume pe care a venit cineva, neavând dificultăți să mi-o explice și mie, poate și mie. Tânjind de înțelegere, se gândi Ardei deodată. De asta m-am săturat - dor de înțelegere.
Citesc pasajul, îl recitesc. Închid cartea, ies pe balcon, îmi aprind o țigară. Nicotina trece în sânge, în creier, amețesc, mușchii mi se decuplează. Mintea nu înțelege. Mintea inventează. „Senzația e de relaxare, deci sunt relaxat”, îmi spun. Apoi: „e inhibarea ganglionilor simpatici, dragă. E mecanismul nicotinic, doar știm, e o urmare a intoxicației, nu ai înțeles mai mult, nu știi să trăiești mai bine decât știai acum un minut.” Ah, ok. Sting țigara, mă întorc la carte.
„Pădurea s-a mișcat, a tremurat și s-a zvârcolit, și-a schimbat culoarea, sclipind și sclipitor, amăgând privirea, năvălindu-se și retrăgându-se, a batjocorit, s-a înspăimântat și a batjocorit Pădurea, și totul era neobișnuit și era imposibil de descris, și mi-a făcut rău...
…Cei mai de neimaginat din aceste desișuri erau oamenii. S-au făcut că nu observă Pădurea, că sunt acasă în Pădure, că Pădurea le aparține deja. Probabil că nici nu s-au prefăcut, chiar așa credeau, iar Pădurea atârna în tăcere peste ei, râzând și prefăcându-se cu îndemânare familiară, supusă și simplă. Pa. Deocamdată…”
Mă tot gândesc. Vreau să te gândești și tu, ca să nu fiu singurul care nu înțelege. Ca să fim oameni, ca să te înțeleg.
Salutări 🤗,
M.