Curios lucru, interfața de utilizare a Substack mi se blochează iremediabil dacă încerc să șterg toate literele unui paragraf: semnele dispar unul după altul, cum te-ai aștepta, mai puțin primul, când editorul se blochează de nu mai funcționează nimic și sunt obligat să închid fereastra cu totul, browser-ul și să o iau de la început. A ajuns, din motiv de furie, o plăcută sarcină, pe care știu cum să o execut, pe care am ajus să o accept și să o prețuiesc, o parte din relația mea cu ecranul. N-ar trebui să mă mire: printre puținele mele credințe, numărabile pe degete, pe care le țin sprijinite în proverbiale bețe, gata-gata să bufnească în cădere și să se dizolve în mâlul călduț și potent din care au răsărit, îmi revine des în atenție legea efortului:
Cantitatea de efort acordată unui obiect, concept, comportament se reflectă implicit în valoarea sa.
Cu cât mai mult efort punem în ceva, cu atât crește valoarea sa. Este banal, dacă ne referim doar la propria persoană, știu; dar am constatat cu surprindere că valoarea pe care o acord personal are calitatea misterioasă de a se revărsa în exterior, pătrunzând în ceilalți oameni și lucruri, obligându-le aproape să relaționeze altfel, mai încărcat cu respect, în raport cu obiectul valorii personale. Ca și cum valoarea, un construct acut personal, ar avea proprietatea heliului 4 - ceea ce fizicienii numesc superfluiditate - anume proprietatea unui fluid de a avea vâscozitate zero. În aceste condiții de superfluiditate, heliu 4 se strecoară afară de oriunde l-ai pune, atâta timp cât există o deschidere, fie ea și microscopică. Pui o sticlă plină cu heliu 4 pe masă de sărbători, o lași o vreme, heliu-ul se cațără pe perete sticlei ca și cum ar fi autostradă cu două benzi și curge prin afară, pe masă, pe jos, se cațără pe pereți, intră în piure-ul cu șnițel din farfurie și vopsește fin vinul din pahar.
O explicație posibilă a de ce efortul susținut este remarcabil poate veni din contrazicerea principiului efortului minim, care zice că un organism va prefera modalitatea de rezolvare a unei probleme care implică cel mai mic efort. Aceasta fiind legea după care funcționează comportamentul în mediu, pare normal ca orice deviere să fie remarcabilă. Dar asta nu explică de ce, după ce e remarcată devierea, ea nu e trecută mereu pur și simplu la categoria „o prostie”. Două exemple:
Lecția de muzică
Tim Jenison, un antreprenor american contemporan, devine interesat de lucrările maestrului Johannes Vermeer și, pornind de la ipoteza că pictorul și-ar fi construit unele capodopere cu ajutorul unui instrument optic de proiecție, încearcă să reproducă una celebră, intitulată Lecția de muzică. Tim se apucă serios de lucru, construind o replică a atelierului original și aparatul optic presupus. Lucrând timp de patru luni în acest studio, pictând, are în sfârșit un moment de emoție plenară atunci când contemplă rezultatul:
Grădina filozofului
La observația unui ucenic că grădina ar putea fi irigată mai ușor dacă ar săpa niște șanțuri prin care apa să curgă natural, un filosof antic atenian răspunde că cine știe ce probleme ar putea aduce asta, și preferă să ude cu mâna în continuare. Aleg să interpretez că maxima lui Epicur „nu renunța la ce ai bun din dorința de mai bun” decide în favoarea efortului mai mare, pentru rezultatele superioare în termeni de plăcere pe care acesta le implică.