Lem, drăguțule, cum îmi bântui tu aplecarea serioasă asupra cărților! Cum îmi stă copilăria ta în gând, cele șase camere în care mărturisești că nu ți-ai găsit niciodată un loc al tău, ocupând uneori un balcon din care dezlănțuiai atacuri navale asupra clădirilor din jur, cu coșurile lor fumegânde semn clar pentru motoare torcând la relanti comod, împingând necontenit zidirile prin timp!
Îmi place și mie să gândesc asemeni despre mica bibliotecă din birou, o navă adevărată din stejar masiv care cântărește peste două sute de kilograme - am încercat odată să o mut pentru un proiect de pictură și i-am găsit proprietatea curioasă de a transforma mușchii scheletici în piftie de cocoș - dar pentru timp, biblioteca este o luntre ușoară, foșnind molcom pe unde, încărcată până la copastie cu provizii de cuvinte. Doresc uneori să mă cuibăresc în compartimentul mașinii de scris Remington, să mă împachetez strâns și să închid ochii, să aud mai bine poveștile care trec pe afară, să trec furtunile pandemiilor, războielor și ale societății informaționale, să pescuiesc la nevoie fapte, întâmplări și știri (știri, ce cuvânt, actul de a cunoaște și a stoca în memorie se numește a ști, iar ceva care a trecut prin acest proces se numește știre, care se adaugă la lucrurile pe care le știi - știrile), să le pescuiesc doar atât cât îmi cere curiozitatea, nu mai mult, n-aș vrea să mă îngraș de la știri, am văzut cazuri serioase de oameni sătui de acest aliment mintal, aveau colesterolul crescut…
Ce-mi place cel mai mult la tine este seriozitatea, Lem, seriozitatea dumitale de fier mă încredințează că dacă ridic un pachet de povești din bibliotecă și citesc ambalajul ce-ți poartă numele de trei litere, fac ceva serios, cu implicații. Nu le iau des și nu le iau ca fapt divers. Nu le iau ca să mă distrez și nu-mi servesc la a-mi însenina un afect noros întâmplător, nu, domnule; le iau și răsuflu greu, important, ca atunci când iei o culegere de critică sau un manual de conducere a societății. Mai iau un creion de lemn, bine ascuțit, și-l mușc uneori citind, fără să-mi dau seama. cum muști un glonte când îți taie doctorul degetul zdrobit, în tranșee, sub alarmă de atac aerian: adânc, până dor dinții, ca să condimenteze confuzia și șocul. Bănuiesc că pentru unii, mai deștepți, cărțile tale sunt divertisment; pentru mine sunt muncă plenară, pe etaje.
Îmi ești drag, dumneata, mai cu seamă că-mi dai de furcă în ceea ce privește inteligența; tinde spre adevăr, această putere omenească - inteligența - și mi-o pui la curse cu obstacole: personajul tău principal din Catarul conduce prin Italia capitole întregi și motivul adevărat îmi scapă repetat, deranjant, notez pe marginea textului ipoteze și-mi par imediat idioate. Mă bucură doar că-i un joc lectura, pentru că într-o lume proiectată de dumneata, Lem, aș fi la fel de confuz ca în cea reală.
Apoi, puterea mea de a simți, care tinde spre frumos - sensibilitatea - are și ea exercițiile ei în Catarul:
Mă aplecam fără suflare deasupra propriului meu abis. Acolo unde înainte aveam plămâni, măruntaie, vene, acum erau numai gânduri uriaşe.
Dăruind atâta frumos într-un loc, mă pui mai apoi la regim, cu descrieri pe larg a sistemelor de securitate din aeroporturi, cu ipoteze oblice despre psihotism, cu acțiune în stil polițist. Și-mi place, mă tăvălesc în ele, mușc din creion și zâmbesc, într-o manifestare de dragoste egoistă, iubesc scriitorul care-și face liniștit treaba și mă expediază în oglinzi, și-apoi drege calm textul pe alocuri arid, cu câte-o groapă:
Jumătatea mai săracă se chinuiește, iar cea mai bogată importă aceste chinuri prin televiziune și-i compătimește de departe.
Și în cele din urmă, îmi adresezi, Lem, puterea de a voi - voința - care tinde spre bine, fie el material sau sufletesc. Și din această năzuință spre bine născându-se meseriile, pentru a spori binele material, și religia, morala, filosofia, psihologia pentru a crește partea sufletească, mă găsesc cu această putere pusă la treabă de dumneata, îmi flexez puterea voinței într-un episod final al citirii poveștilor tale, când am închis cartea și-mi fac planul pentru viață: cum vreau să fac aia, cum s-o închei pe cealaltă… bate prin ele suflul moralist Lem-ian, bate prin planuri precum Simunul în deșert: nu-i o adiere ce mișcă frunze și poartă miresme, dar un curent puternic, fierbinte şi uscat ce-i esență vitală. Cum ar putea fi altfel, când ideile tale sunt atacuri la baza piramidei? Îmi amintesc cum m-ai demontat în Solaris:
Credinţa este, în acelaşi timp, absolut necesară şi cu totul imposibilă.
Sau cum m-ai deraiat în Fiasco, cu ideea că (poate) viața e o boală a energiei. Mai am una - cum am plecat în cercetare prin mijlocul unei traduceri din Adevărul, după doar vreo 1700 de cuvinte, ca să verific
... Până la o anumită limită - limita temperaturilor de medie (medie în sensul cosmic, de genul celor găsite la suprafața unei stele), plasma s-a comportat într-un fel cuminte și de încredere. Dacă era constrânsă prin mijloace adecvate, cum ar fi un câmp magnetic sau anumite trucuri bazate pe principiul inducției, se lăsa înhămată la o căruță de aplicații practice și energia ei putea fi, aparent, pusă la treabă. Aparent, pentru că mai multă energie era folosită în menținerea firului de plasmă decât era câștigat din el; diferența mergea în pierderi radiante și creșterea entropiei.
… și asta a fost acum 2 ani, și-s tot în manuale de fizică, convins acum că fuziunea nucleară o să fie o a doua Creație, după care se va scrie o altă carte sfântă, a ființelor ce trăiesc în Soare. Ok, dar acestea sunt din culise. În sala de spectacol se joacă acum Catarul și pe descrierea din programul tipărit scrie:
Un fost astronaut american merge de la Napoli la Roma și are niște electrozi pe piept. La un moment dat, desconspiră un atact terorist la aeroportul supersecurizat din capitala Italiei. La Paris apeleaza la Philippe Barth, expert în computere, și se dezvăluie că în zona Napoli au dispărut oameni în condiții misterioase și au avut loc atacuri psihotice. Naratorul-detectiv reconstituie drumul și faptele comise de victima cea mai recentă.
Mă gândesc că scriitorii estici de SF - mă refer acum la Lem și Strugatski - au dezvoltat o tehnică specială din cauza cenzurii care le urmărea și tăia titlurile dacă nu corespundeau idealurilor socialiste. Găsesc la ei o rafinare, o distilare forțată a narațiunii până când intenția aceasteia este de o simplitate aproape clară. Dar precum principiul dozei infinitezimale din homeopatie, care postulează că substanțele se administrează în cantitati foarte mici, infime, dar sunt potentate prin procedee specifice, proza esticilor reușește efectul subversiv într-o manieră extraordinară, prin doze ce trec neobservate la orice analiză textuală, însă se dezvăluie titanic în mintea pacientului care se supune întregului „tratament” narativ.
Science-fiction-ul este un gen care se potrivește ca tribună de critică socială sau de moravuri: 1984 al lui Orwel e celebru pentru ideile anti-monopol; Brave New World de Huxley arată neajunsurile înecului informațional; Mâna stângă a întunericului de Le Guin critică asumpțiile de gen ș.a.m.d. Doar că scriitorii de mai sus îmi par uniți în filonul cultural anglo-saxon și după o vreme, percepem la ei superficialitatea neliniștii. Au o atitudine care se potrivește ori unui orator la Oxford, ori unuia suit pe o ladă în piața Times Square din New York: stimată audiență, iată care e problema spre care vă atrag atenția…
Însă la Lem, stăm lângă foc și ascultăm povești; omul șede lângă noi pe buștean și se întrerupe uneori din povestit să tragă din pipă; lemnele trosnesc; cerul e înstelat și izvorul din pădure susură. Dar iată că din vreme în vreme bătrânul își ridică privirea cu ochii holbați și se oprește în mijlocul frazei; jarul îi împrumută privirea unui posedat; pe măsură ce prințul se luptă cu zmeii și îi învinge și merge mai departe spre prințesa din castel, ne foim tot mai neliniștiți, începem să intuim un adevăr groaznic, mare și fundamental - poate nu suntem în pădure, poate noi suntem o pădure, poate noi suntem limba zmeului, poate acolo unde înainte aveam plămâni, măruntaie, vene, acum sunt doar gânduri uriaşe. Aceasta e puterea esticilor, una specială, care înrâurește pe celelalte trei - inteligența, sensibilitatea, voința și le pune slujitoare povestitorului, care-și dorește ca astfel să ne învețe libertatea.
Cu respect,
M.
"Credinţa este, în acelaşi timp, absolut necesară şi cu totul imposibilă."
Dar sa cred ca tu stii cum e sa muști un glonte când îți taie doctorul degetul zdrobit, în tranșee, sub alarmă de atac aerian: adânc, până dor dinții, ca să condimenteze confuzia și șocul ?