Călător pe o mare de stele - Cristopher Paolini
Pisica trebuie să aibă mai mult de două nume; traducerea-i greșită - este o călătoare, nu un călător; scorul cărții 66%; despre exoschelete.
Milostivă şi luminată Doamnă;
Cinstite dumneata cititor de scrisori;
Măriile Voastre, domni și boieri de cetatea Clujului, Transilvăneni, Moldoveni, Vlahi și Venetici;
Licărul stelelor să vă lumineze visele și în acest an nou!
Discutăm romanul votat ‘Goodreads.com Sci-Fi of the Year’, o carte grosuță de peste o mie de pagini și bine scrisă, dacă facem abstracție de începutul primei părți, în care prea e dulceagă.
Începe cu descoperirea unui artefact străin pe o planetă, un adăpost ce conține un extraterestru care se atașează de Kira, femeia ce-l găsește. Se atașează adică literalmente se prinde de ea, formând un costum ce-i îmbracă acesteia fiecare milimetru. Pe parcursul cărții o apără și o păzește de lucrurile ce-ar putea-o răni, inclusiv de alcool. Cum orice om normal la cap poate să-și dea seama, asta îi provoacă fetei noastre o furie sfântă. Imaginează-ți, să-ți ia cineva libertatea de a dispune de trup!
La petrecerea de Revelion, Andrei, o cunoștință proaspătă, a oferit acest test de a recunoaște umanitatea: capacitatea și dorința de a-și face rău sinelui. Privind din această perspectivă, nu-i de mirare că ridicăm din umeri cu ciudă când oamenii care ne iubesc încearcă să ne apere de otrava fumatului, de patima beției, de viciul cafelei, de frecventarea foștilor buni prieteni. Ne împotrivim suprimării dreptului de a ne face rău, pentru că a ne face rău poate fi felul în care apucăm din nou frâiele.
Discutându-și romanul, autorul enumeră câteva din temele pe care le-a pus explicit în carte. O să le enumerăm și noi, pe scurt, imediat: înainte de asta, să vedem cum se scrie o carte. Cred că există mereu o intenție a autorului de a planta, în text și prin text, teme, emoții, învățăminte, și uneori acestea sunt evidente, deci îi iese, cum s-ar zice. Pentru noi, cititorii, însă, mai există un joc pe care-l putem juca pe marginea paginii scrise: identificarea temelor ascunse - ce n-a vrut autorul să zică dar i-a scăpat printre rânduri. Pentru această carte, am identificat tema ascunsă a exoscheletului.
Exoscheletul este un înveliș protector. În natură, îl întâlnim de obicei la nevertebrate - insecte, paianjeni etc. - și este, de fapt, tegument îngroșat și durificat, un obraz gros, vasăzică. Organismele cu exoschelet au un miez moale și pielea lor îngroșată este singura apărare împotriva mediului. Gândește-te: strategia lor defensivă este să oprească orice pare nociv la barieră. Vertebratele (și noi suntem vertebrate!) au schelet interior, o serie de axe ca să țină păpușa în picioare și încasarea agresiunilor se face prin amortizarea loviturilor în plușul pielii, tendoanelor, grăsimii, organelor și mușchilor ce îmbracă scheletul. Dacă vertebratele ca noi își rup un os, e bai, pentru că păpușa nu mai stă în picioare.
În recapitulare și forțând: exoscheletul ferește interiorul fragil, endoscheletul este interiorul fragil. Un singur pas mai rămâne ca să avem o dilemă: din punct de vedere emoțional, cum e mai bine? Să ne creștem copiii cu exoschelet emoțional, o carapace pe care ricoșează toate relele, sau să le implantăm chirurgical axe de stabilitate și să le lăsăm exteriorul roz și vulnerabil, că oricum se bătucesc ei ușor-ușor?
Întrebarea e probabil tâmpită, noi nu creștem copiii, copiii cresc. Sau nu? Zi și tu. În plus, exoscheletele au dezavantajul că trebuie din când în când schimbate, pentru că le rămân mici copiilor ăăă insectelor.
All right. Să trecem la temele declarate ale autorului:
Acceptarea și iertarea greșelilor proprii.
Universul se contemplă prin ochii noștri (suntem praf de stele).
Orice alegere pe care o faci are importanță cosmică.
Putem controla reacțiile noastre.
Nu există siguranță. Există doar grade de risc.
Limbajul este magic. Numele sunt puternice.
Poate v-au convins s-o citiți. Mie asta cu numele sunt puternice mi-a adus aminte de o poezie despre pisici:
The Naming of Cats
T. S. Eliot
The Naming of Cats is a difficult matter,
It isn’t just one of your holiday games;
You may think at first I’m as mad as a hatter
When I tell you, a cat must have THREE DIFFERENT NAMES.
First of all, there’s the name that the family use daily,
Such as Peter, Augustus, Alonzo, or James,
Such as Victor or Jonathan, George or Bill Bailey—
All of them sensible everyday names.
There are fancier names if you think they sound sweeter,
Some for the gentlemen, some for the dames:
Such as Plato, Admetus, Electra, Demeter—
But all of them sensible everyday names,
But I tell you, a cat needs a name that’s particular,
A name that’s peculiar, and more dignified,
Else how can he keep up his tail perpendicular,
Or spread out his whiskers, or cherish his pride?
Of names of this kind, I can give you a quorum,
Such as Munkustrap, Quaxo, or Coricopat,
Such as Bombalurina, or else Jellylorum—
Names that never belong to more than one cat.
But above and beyond there’s still one name left over,
And that is the name that you never will guess;
The name that no human research can discover—
But THE CAT HIMSELF KNOWS, and will never confess.
When you notice a cat in profound meditation,
The reason, I tell you, is always the same:
His mind is engaged in a rapt contemplation
Of the thought, of the thought, of the thought of his name:
His ineffable effable
Effanineffable
Deep and inscrutable singular name.
Slujubă şi multă sinătate, dumitale, domniță cetitoari, şi dumitale, giupăne cetitor, şi tuturor priiatinilor noştri,
Cu speranță,
M.
"Slujuba"=?