Exprimă-te, dragă,
Exprimă-te cum îți vine să te exprimi la 2 noaptea când nemții adolescențoi ce-au scăpat în tabără au băut o sticlă de vin șase și-s morți de beți și plesnesc de energie, trântind ușile și pornind dușurile, comunicând prin lovituri în pereți într-un cod Morse ce-l înțelege tot hotelul, exprimă-te precum fetele rusoaice venite la 3 noaptea din oraș și oprite sub fereastra mea, dezbătând care dintre băieții greci o plăcea pe care dintre ele, într-o limbă rusă evident înțeleasă de toți, pe bune, exprimă-ți tinerețea, exprimă-ți tinerețea pe cale să se înece în alcool, exprimă-ți tinerețea găsită aseară pe plajă, fii în vacanță și exprimă-te, ororile războiului sunt foarte departe și dacă citești un Abatorul cinci în vacanță, salut, exprimările celorlalți îți vor fi dragi, îți va veni să-i strângi în brațe și să-i feliciți, să ieși pe balcon, împiedicându-te de chaise-long-urile perfect poziționate pentru a prinde răsăritul, să îndepărtezi prosoapele de plajă orientate spre sea view (we have this is best room, sir) și să le șoptești cald “vă iubesc tandru tâmpiților, mă bucur că nu-i război și nu suntem încălțați cu pantofi de gală în februarie, mărșăluind prin păduri în spatele liniilor inamice, fie ele germane, rusești, americane sau trafalmadoriene” “trafalma-ce?” “șșșș, calmează-te puișor, acceptă că suntem în paradis și recunoaște imensul albastru azuriu ce servește ca fundal pentru manifestările noastre entuziaste - pacea, idiotule, vorbesc de pace, pacea e fundalul - pentru manifestările noastre de frăție și camaraderie dezinteresată - poți vedea că nu te lingușesc ca să-ți iau cizmele, nici nu te iubesc pentru o lingură de supă în plus, ci pentru că am văzut, am fost și am vazut, în pagina 45 a e-book-ului pe care-l citesc, am văzut gropzăvia, și noi nu suntem acolo, deci hai în balconul meu dacă vrei, petrece încă o noapte, eu voi închide ușa și voi dormi încă mai bine, bucuros că nu e război, bucuros că mâine, când voi scrie aceste gânduri, mă voi uita la stânga și voi vedea asta:
iar la dreapta asta
cel mai probabil o familie a unui tip care a lucrat la Betfair, pentru că soția avea într-o zi un tricou galben pe care scria Fedex Day, și dacă viața e viață și pacea e pace uite cum s-a întâmplat: el a primit tricoul, l-a dus acasă, a zis “ăsta e tricou de sport, cine dracu’ poartă tricouri cu Fedex day pe stradă, astea de la HR îs niște tâmpite, nu înțeleg nimic despre programatori”, apoi pace fiind pace și viața fiind viață tricoul a stat o vreme cu pijamalele, apoi s-a mutat în dulapul Lui când a venit primul copil și apoi al doilea, apoi odată când a vrut în sfârșit să alerge ca să revină în formă și-a dat seama că îi e mic, apoi a început să-l poarte ea prin casă și uite că au venit în vacanță și nimănui nu-i mai pasă, mai ales după ce noaptea trecută am petrecut în gând cu adolescențoii germani și fetele rusoacele, niște rusoace dolofane și tinere, bucurându-se de pace și de viață; apoi, în față asta:
…printre oamenii aceia, Mariana din Botoșani servind în pantaloni negri și tricou alb, e cea mai tare, ne dă cele mai bune vinuri crescute pe timp de pace, cea mai lungă cafea Arabica și lapte de la văcuțele ce pasc la poalele munților din Chania (sunt oare munți în Chania? Zeus știe), servind mereu în pantaloni negri cu vocea aia insuportabilă “would like champagne, lady? just 100 Euro”, Mariana te iubim, îți iubim familia, îți iubim apartamentul din Botoșani, visele de a-ți lua casa ta la munte și de a face pensiune pentru lady și herr și mine și familia mea, te iubim într-un fel cavernos, suntem mari și goi pe dinăuntru și ecourile noastre sunt doar de iubire, ca și ale personajului Rosewater din cartea lui Kurt Vonnegut și așa mai departe.
Te-ai putea întreba ce naște o lungă și fertilă pace, dacă războiul, care pare a fi antonimul păcii în fraza pe care o citim acum, conștienți că autorul ne pierde vremea cu o reflecție nedorită ce trece prin peretele convențional dintre povestea textului și textul în sine, o reflecție ca și soarele ce răsare în spatele laptopului, dimineața, și-ți sparge retina ce se chinuie să vadă ce mă-sa e în celula aia lângă care scrie TOTAL cu roșu; o reflecție ca și un junghi în stânga pieptului, sub mușchi: - e inima oare? am un junghi la inimă! - e febră musculară de la înot, iubitule. - e la inimă, cred că mi-am găsit tinerețea pe plajă aseară - nu fi catâr, dragule, e de la înot - ok, reflecția nu e bună, deci pacea, pacea asta lungă și fertilă, ce naște ea - iată - iubire, un altfel de junghi la inimă, junghiul ca objet d’art, Mariana, notează-ți în ceea ce se vor numi Caietele de la Botoșani: iubirea e un junghi, subliniază și așa mai departe.
Acum, dacă oamenii sunt oameni, probabil că-i normal să mă întreb, ce naiba a fost acolo la Dresda, care-i faza cu bombardamentul ăla, să scot chestia asta din cartea Abatorul cinci de Kurt Vonnegut și să mă obsedez de ea, să caut fotografii de cum arăta orașul cel splendid înainte de război, dând peste așa ceva
și apoi după, oamenii sunt așa, vor să afle direct care-i faza, dă-mi fotografia, lasă povestea - ei bine, fotografia nu zice mare lucru
ei bine poate nu fotografia asta, dar ce fotografii vreți, din acelea cu mormane de cadavre, erau arse, că s-au aruncat bombe incendiare trei zile la rând, a ars tot ce putea arde, oasele copiilor s-au topit, ce detalii vrei, mă întreabă internetul, vrei specific să vezi moarte, doamne nu, zic eu, vreau să văd speranță, vreau să văd ceva care a justificat chestiunea, vreau să văd că nu a fost un act gratuit… încă se judecă asta, răspunde internetul, poftim o fotografie cu
un magazin improvizat între dărâmături, vânzând printre altele plante de cameră și fertilizant, o fi de ajuns? ok, și acuma cum e? adică azi, în zilele noastre, ai fotografii color cu Dresda astăzi, ca să pot închide chestiunea în cap și să mă duc să vizitez peștera lui Zeus, pe care voia să-l mănânce la micul dejun tatăl lui, Cronos, de l-a ascuns mă-sa într-o peșteră din Grecia și l-a crescut Amaltea, o nimfă numită ca și mașina virtuală unde îmi țin eu cele mai dragi texte nepublicate, în beci, pe strada Deva (toate mașinile noastre au nume de corpuri cerești, iar alea au nume din mitologie și așa mai departe)… fotografia, deci?
Hai să o încheiem aici, că să putem inspira,
expira,
respira.
Cu speranță, M.
Toate fotografiile cu Dresda sunt luate de pe site-ul Radio Europa Liberă, licențiate conform etichetelor incluse.
Cartea lui Kurt Vonnegut are doar câteva paragrafe despre bombardamentul asupra Dresdei. Deși este un text scurt, folosește magistral procedeul de time-travelling pentru a prezenta o secțiune a societății americane și a idiosincrasiilor moderne, având ecouri puternice în literatura contemporană din vest. Mvai, ce cuvinte știm a folosi, Mariuse. Mai dă-te în peștera lui Zeus, zeu așa.