Țara norilor purpurii - Boris și Arkadii Strugatsky
Dați-mi (puțin) înapoi utopia socialistă, scor 68%
Serios,
Frații Strugatsky dețin recordul în Rusia pentru cele mai multe traduceri ale cărților lor în alte limbi. S-au apucat de meserie în anul 1959, dintr-un pariu, și-au publicat imediat Țara norilor purpurii, prima scriere din ceea ce va deveni Universul Amiază (engleză Noon Universe).
Figura 1. Logo aniversar Google, dedicat aniversării de 60 de ani de la apariția romanului Țara Norilor Purpurii. Sursa.
Prin 2015, Ezra Glinter publica în The Paris Review un articolaș cu subtitlul Cum a evoluat SF-ul fraților Strugatsky de la utopie la distopie. M-a intrigat existența unei astfel de documentări; la vremea aceea aveam discuții cu o fată despre Aldous Huxley și citeam - îmi amintesc precis - Hesperus, de Ioan Petru Culianu. Textul acela este o distopie, un denunț al utopiilor ca spectacole umane în care nicio crimă nu este prea mare, câtă vreme e în slujba scopului ultim. Urmărisem până atunci pe Johnatan Swift, George Orwell și H.G. Wells, care mă scufundaseră până la nas în mlaștina ideilor de “sisteme care o iau razna aducând distrugere și nefericire tuturor“. Astfel îmi reevaluasem poziția tâmpită că “dacă oamenii își pun în cap ceva, se face” și înlocuisem cu mai moderatul “dragă, e complicat, depinde, poate.”
Nu auzisem niciodată de frații Strugatski, însă articolele d-lui Ezra Glinter despre Leonard Cohen, primele nopți în care ai făcut dragoste, acordeoane și… băutură erau o sursă credibilă (abia descopeream relația extraordinară ce par s-o aibă evreii cu cuvintele) așa că mi-am notat utopie -> distopie, Strugatski și-am ieșit din faza aia că aveam de scris ceva software.
Mai târziu ceva ani, în oraș, mi-a spus Ștefan Teișanu “Eu un singur SF am citit în viața mea și mi-a plăcut, e Picnic la marginea drumului” și i-am spus că o să mă ocup și mi-am notat în caietul meu de note Picnic la marginea drumului - Teișanu. Cu prima ocazie, l-am citit și mi-a plăcut mult. Am realizat că sunt aceiași frați Strugatski din articolul lui Glinter și că aceasta era faza lor de distopie - era momentul să rezolv și nota anterioară, citind o utopie. Mi-am notat utopie - Strugatski și imediat am ieșit din faza aia, că aveam o fiică ce necesita niște software.
Te-ai aștepta ca următoarea dată când am revizitat notele, să citesc nenorocita aia de carte, însă, în loc, mi s-a făcut dor de Ezra Glinter, am recitit ceva scrieri de-ale lui și mi-am adus aminte cum a fost prima mea noapte de dragoste.
Figura 2. Frații Strugatsky la Moscova, 1980, balconul lui Arkadii. Sursa. E și asta o tehnică, să pui figuri ca nuca-n perete, niște ochelariști după paragraful cu prima noapte de dragoste. Așa am vrut.
Prima mea noapte de dragoste s-a petrecut într-o ceață slab alcoolizată - nu pentru că alcoolul ar fi determinat-o, ci pentru că alcoolul îmi rămăsese singura soluție; în lutul memoriei mi s-a imprimat spatele ei, o minunată formă de relief - mușchiul ei mare de sub braț, numit științific teres maior, mi-a umplut perfect podul palmei. Am făcut tot ce mi-a trecut prin cap și tot ce am făcut mi-a trecut, din nefericire, prin cap; urmau să treacă ani buni până când dragostea mi-a devenit instinct. Am simțit acei ani ca o plimbare cu vânt din față.
Science fiction-ul poate arăta clar discriminarea, în sensul în care dacă ești din Est, ai sfeclit-o. Serios. Mi-a zis-o prima dată o prietenă, Moldovan, care studia în Marea Britanie și se plângea că trebuie să lucreze de două ori mai mult decât colegii ei ca să fie luată în serios. Am crezut că e din cauză că e fată sau fundalul educațional cu care venise îi era dușman, nu aliat. Însă nu, era adevărat, faptul că era est-europeancă o taxa suplimentar. De exemplu, în interfețele om-mașină, Science fiction-ul are o poziție tare - mulți autori au imaginat interfețe care au convins producătorii de tehnologie, născându-se astfel produse celebre, de la Google Maps (ocheadă spre Neal Stephenson și al său Snow Crash) până la Metaversul recent anunțat de Facebook (ocheadă spre același Neal Stephenson și același Snow Crash). Într-un review din 1993 despre interfețele om-mașină în SF, Franz Vienna observă că
the Strugatskys are definitely under-represented. Only Far Rainbow is listed, but not Prisoners of Power (with its variety of advanced machinery) or Monday Begins on Saturday or The Tale of the Troika (with its talking black box).
Iată, cel mai faimos roman al fraților Strugatsky - Picnic la marginea drumului, adaptat pentru ecran de către Andrei Tarkovsky în Călăuza, pornește de la premisa că pentru oamenii vizitați foarte scurt de o civilizație extraterestră, care se oprește doar câteva clipe pe Pământ, cât să înfulece echivalentul unui sendviș, să-și umfle roata din spate a navei spațiale și să-și completeze lichidul de parbriz, lucrurile pe care aceștia le lasă în spate sunt la fel de magice și de neînțeles pentru noi ca și resturile unui picnic uman pentru vietățile din iarbă și pădure; pata de ulei de motor pe care noi o lăsăm în urmă este un lichid cu proprietăți din cele mai curioase pentru furnici, bricheta uitată în iarbă e o armă formidabilă pentru maimuța ce-o găsește și așa mai departe. Romanul abundă de interacțiuni dintre oameni și obiecte pe care aceștia nu le înțeleg, însă nu apare, după știrea mea, în niciun studiu de proiectare a interfețelor.
Asta-i faza, ești din Est, trebuie să-ți construiești interfața ta după studiile vestice, să nu meargă, și să te hotărăști ca de fapt mașina trebuie regândită. Această scrisoare este o interfață?
Țara norilor purpurii, subiectul de azi, bagă în forță:
Figura 3. Cum începe o utopie: cu o vizită la ceea ce ar putea fi orice instituție de stat din România, 2021
Observ: 1 - utopiile cresc din prezenturi, pentru că orice imaginație pornește din realitate; 2 - importanța ierarhiei, chiar într-un viitor relativ îndepărtat; 3 - ilustrația aia - - - și apropo de grafică:
Figura 4. Care vă place mai mult, coperta primei ediții sau cea în limba română? Votați, nu votați, o să câștige oricum Partidul.
Tovarășul Bîkov, om de treabă îndrăgostit de o învățătoare din Așhabad și conducător auto în deșertul Gobi, este chemat să ia parte la o misiune pe Venus. Experiența sa în deșerturi și în conducerea autovehiculelor este esențială pentru a completa o echipă cu o misiune nasoală: unde alții au eșuat, ei trebuie să câștige. Jumătate de carte se pregătesc pentru misiune, sovietic - organizarea e mereu praștie însă eroul individual salvează mereu situația - apoi echipa zboară pe Venus, unde câștigă, sovietic - planeta e groaznică, condițiile grele, însă eroii individuali salvează în cele din urmă situația.
Iată ce m-a răsfățat:
cum așteaptă fata aia în Așhabad, doar - doar s-o întoarce tovarășul Bîkov odată să-i rezolve viitorul;
cum se uită Bîkov urât la “filfizoni” - adică ăștia cu studii de specialitate - geologi, ingineri, biologi, și-i consideră niște râia pământului. Îl consolează cineva din culisele romanului la un moment dat “Lasă tovarășe, că el e băiat bun dar e cam… poet.” Vedem bine cum își fac astfel autocritica autorii romanului, un lucru potrivit, nu-i așa;
cumințenia generală - toată lumea se comportă cum te-ai aștepta, în afară de forțele naturii. Spre exemplu, înainte de lansarea misiunii vin ștabii partidului să țină niște discursuri și să benchetuiască regulamentar; toți muncitorii își pun mâinile în cap în așteptarea unor ore de aplaudat gol și mâncat resturi de la masa boierilor - până aici, nimic anormal - apoi șefii vin și țin discursuri “scurte și la obiect”, cheful este rezonabil, vocea autorului conchide că “a fost chiar frumos” hahahaha;
punerile la punct pe bază de ideologie - se mai întâmplă ca membrii misiunii să dea dovadă de vreo slăbiciune neconformă cu idealul omului sovietic - ba unul își rupe o gleznă, ba altul se rătăcește și moare, ba cutare refuză să respire fără oxigen - chesii d-astea. Imediat este pus la locul lui - dacă nu de vreun membru al misiunii (preferabil de șofer) atunci de vocea autorului.
Tonul general al cărții este unul pozitiv și inspirațional, foarte diferit de cel din distopia Picnic la marginea drumului, scrisă mult mai târziu, după ce frații Strugatski trecuseră prin ciurul anilor în URSS. Dacă în Țara norilor purpurii societatea este încă într-o construcție accelerată, iar funcțiile de conducere sunt deținute de oameni aspri, care poartă pe chip, corp și suflet cicatricile urâte ale luptei lor în condiții vitrege pentru clădirea unui ideal, în Picnic… lucrurile par să fi avansat pe scara civilizațiilor, fiind post-colaps sau cel puțin foarte aproape de el.
Figura 5. Două picturi de Thomas Cole, înfățișând Distrugere respectiv Dezolare, din seria The Course of Empire.
Posibil ca evoluția aceasta naturală construcție -> distrugere -> pustiu să nu fi fost, în opera fraților Strugatsky, o chestiune evolutivă, ci una planificată. Cu alte cuvinte, autorii să fi cunsocut bine teoriile lui Toynbee (click, merită) despre evoluția civilizațiilor și să fi PLANIFICAT să-și scrie opera în acest fel, dintr-un ton exagerat optimist înspre unul exgerat pesimist.
Ce m-a făcut să emit ipoteza? Un interviu cu Arkadii în care acesta subliniază obligativitatea gândirii:
Interviewer: "Thinking is not entertainment but an obligation." In my opinion, you have expressed your understanding of creativity in those words.
Arkadii Strugatsky: Perhaps.... But explicitness, full statement, it seems to me, are only good in books on the care of houseplants. The more a literary work provokes contradictory opinions, the more actively it brings the reader into confrontation with herself or himself. That way, the reader becomes accustomed to thinking, to growing—through a spiritual, moral effort.
…ceea ce nu se poate spune neapărat despre cititorii cărților despre plantele de apartament, printre care mă număr și pe care îi salut cu această ocazie, explicit și în full statement.
Citiți Țara norilor purpurii ca să vedeți cum arăta viitorul cu mult timp în trecut, acum o civilizație, fie ea și imaginară.
Cu speranță,
M.