Spar - Kij Johnson
Religiozitate și scheme de rugăciune; dansul e normal; despre sex și limitări.
Bună dimineața,
Sunt un țăran din Maramureș care scuipă-n sân și-și face cruce de fiecare dată când cineva poartă fuste deasupra genunchiului; prin clasa a șaptea m-a apucat o fază religioasă de-am vrut să trăiesc exclusiv după Carte. Mergeam în biserica goală la orele dimineții și mă prosternam în fața altarului într-o poză chinuită, îndoindu-mi trupul slab și rășchirat într-o încercare jalnică de supușenie: stăteam în genunchi, cu spatele drept ca o bucată de carton ușor plouat, care tocmai începe să se îndoaie de la umezeală, cu ochii dați peste cap, încercând să mă gândesc cât mai tare. Nu aveam o noțiune clară despre cum ar trebui să mă dedic mai mult lui Dumnezeu, așa că făcusem un calcul scurt: în viața normală, când vorbeam normal, vorbeam încet, iar când vorbeam cu însuflețire vorbeam repede și tare. Când strigam ceva, era clar că era foarte important. Gânditul nefiind altceva decât vorbitul fără voce tare, raționam, dacă vreau să dau importanță gândirii, pot gândi mai tare. Dacă se poate, și mai tare, și mai repede. Asta și făceam, chinuindu-mă pe covoarele prăfuite și pline de pietricele cu care-s acoperite scândurile de fag ale bisericii de țară, răstindu-mă la Dumnezeu în gând, din toate puterile.
Am dus-o așa o vreme. Țineam posturile, măturam altarul, petreceam zeci de minute așezat pe băncile goale ale corului, ascultând liniștea și sondând mereu apele limpezi ale tinereții mele care curgea molcom ca valea Pleșcuța, din care beam de câte ori mergeam să caut ciuperci în pădure, căci am crescut în Țara Codrului.
Am remarcat rapid că religiozitatea era o știință a limitării, a frustrării. N-avea rost să-mi urlu cu voce tare credința pe stradă, pentru că Dumnezeului nu-i păsa și se mai și încrunta dacă făceai paradă. Nu se făcea să compun un cântec din cele care-mi plăceau mie - în topul meu conducea atunci formația Azur și hit-ul lor “Pe nisipul de la mare” - eventual, puteam scrie o priceasnă, iată o limitare, o frustrare a sâmburelui meu artistic. Religiozitatea avea regulile ei, și aceste reguli ofereau un cadru organizat, strict, limitat. Frustrant? - da! - însă am primit banii mei investiți în limitări, i-am primit cu dobândă înzecită chiar la primul extaz religios. Acesta m-a găsit culegând porumb pe-o holdă din locul numit Unghiuț, într-o sâmbătă de octombrie. Am scăpat cucuruzul pe jos și-am ridicat brațele aripi, așteptându-mă să mă ridic curând câțiva metri în aer. Tata, care se întorcea de la golit coșul în capătul șirului, s-a oprit în fața mea, a pus coșul jos și și-a aprins o țigară fără filtru. Mă uitam la el cu ochii mari, într-o beatitudine completă, zâmbind ca de Crăciun. El a tras un fum, a ridicat din umeri și a trecut mai departe clătinând din cap. O experiență.
Limitările așadar, creau o pânză pentru beatitudine, iată descoperirea mea. Rapid am dedus că aș putea folosi și corpul, nu doar mintea, în această comunicare cu cineva care nu răspundea - sau, fie - nu vorbea în clar. Poziția mea chinuită a căutat alternativă, mersul a devenit un mijloc de auto-transă, am început să pricep altfel pozițiile de yoga și dansurile așa-zis sălbatice ale călugărilor hermiți. Un avantaj al faptului că nu ai o educație bună este că ai mereu parte de bucuria descoperirii: experiența proprie devine profesorul de filozofie, de istorie, de psihologie, de vânătoare, de război, de dragoste. Un dezavantaj este, însă, că educația durează o groază de vreme, uneori n-apuci să stăpânești nicio materie până cazi ca lemnul în groapă și aleluia. Dezavantajul l-am priceput bine când am văzut prima dată la Vatican, vreo douăzeci de ani mai târziu, cum se roagă unii întinși complet pe marmura din catedrală: la oraș, ăștia știau figuri noi.
Figura 1. Sursa imaginii.
Să vorbim o clipă despre dans, pentru că e important. Tu dansezi? Eu da. Vineri seara, după ce m-am vaccinat cu Pfizer și-am pus la cuptor niște pulpe de rață cu portocale, am dansat ca un urs bătrân pe o melodie de Crăciun de la radio, învârtindu-mă prin bucătărie cu grația unui buldozer gripat, până am observat că din blocul de vizavi mă privea cu gura căscată o fetiță de șapte anișori. Atunci am încetat. Rața a ieșit bine, doar că s-a răcit până am servit-o, ratare. Mulțumesc, încerc.
Dansul, deci. Un fel de a comunica, cu limitarea faptului că nu vorbești. Ai un film interior, toată lumea pe care am întrebat-o are un film interior când dansează, și eu am unul, însă nu vorbești, nu scrii, nu pictezi, nu cânți. Lucrezi doar cu două elemente: mintea și mișcările corpului. Asemănător cu rugăciunea, ai zice1. Mai sunt chestii asemănătoare cu asta. Sexul, de exemplu. Dar să rămânem la dans un moment: am o fascinație curioasă pentru contradansul englezesc. Știu, știu - toți bărbații adevărați o au, nu-s cu nimic special. Însă are legătură cu povestirea de azi, Spar, a scriitoare Kij Johnson pe care o iubesc și o admir și e o scriitoare extraordinară. Până la povestire, să pun în background un pic de contradans, pentru atmosferă. Bon.
Figura 2. Ce vedeți dacă dați click pe imagine.
Iată, povestirea Spar a doamnei Kij Johnson este despre sex. Începe abrupt, ca să nu ne piardă vremea:
In the tiny lifeboat, she and the alien fuck endlessly, relentlessly.
Premisa este intersantă: ea și el, din care ea e umană, scapă într-o capsulă de salvare, cam înghesuită. Ea nu-i știe limba (sic!), el nu cunoaște obiceiurile pământene, deci comunică și ei cum pot.
They each have Ins and Outs. Her Ins are the usual, eyes ears nostrils mouth cunt ass. Her Outs are also the common ones: fingers and hands and feet and tongue. Arms. Legs. Things that can be thrust into other things.
O frustrare aici, am dreptate? Fără alte mijloace de comunicare și mai ales, fără muzică. Dansul, deci, care era pe masă prima opțiune (cel puțin în filmul meu, dar eu sunt cam scorțos, remember), dansul nu e posibil pentru că nu au sală de bal și muzicanți. Fac și ei ce pot.
It penetrates her a thousand ways. She penetrates it, as well.
Ping-pong. Ding-dong. Fun is calling, are you home?
Magia poveștii este completă, pentru că tot restul a fost scos din decor. Nu mai e decât asta, o reducție completă la elementele de bază, cum e jocul ăla în care faci agrafe de hârtie și ăsta e singurul lucru pe care îl poți face, până la capătul Universului. Nimic altceva decât gândurile tale în care să evadezi. Dar din gândurile tale vrei de fapt să evadezi, in the first place.
Her body seeps. When she can, she pulls her mind away. But there is nothing else, and when her mind is disengaged she thinks too much. Which is: at all. Fucking the alien is less horrible.
O povestire scurtă, dar intensă. Lipicioasă, oribilă, declicioasă, groaznică, plină de extaz. O capodoperă, dacă mă întrebați, un SF care face ce-mi place mie să facă SF-ul: să-ți ofere experiența descoperirii unui lucru extraordinar chiar dacă n-ai fost în spațiu, în viitor, chiar dacă nu te-ai întâlnit niciodată cu o femeie umană într-o capsulă de salvare și lucrurile s-au înfierbântat. Să te învețe figuri noi fără să călătorești la Vatican. E ca și Internetul, povestirea autoarei Kij Johnson (Internetul este ca o povestire?). Cel puțin, Internetul ne permite să ajungem la povestiri - Spar este de găsit la click aici.
Hai să dansăm mai mult la următorul festival.
Sper să,
M.
Oamenii iubesc în general jocurile de comunicare cu limitări. Mima, sms-urile, Activity, facebook sunt doar câteva care-mi vin în minte. Și newsletter-urile. Că le iubesc pentru că au o esență religioasă și oamenii sunt făcuți pentru religie sau invers, asta e emoticon din ăla cu habar n-am și nu contează, cui îi pasă?!