Moscova, Aprilie 2033
Patru oameni în combinezoane de luptă ies dintr-o gură de metrou. Cel mai înalt dintre ei deschide calea și o ia imediat la stânga, mergând aplecat și rapid, pășind fără zgomot, în stilul trupelor de intervenție. Toți poartă măști cu filtre duble și automate Kalashnikov cu pat rabatabil. Dispozitivele de ochire cu laser montate sub lunetă desenează puncte roșii pe pavajul crăpat, acoperit cu moloz. La primul colț, convoiul se oprește câteva secunde, cât conducătorul plutonului scanează clădirea Bibliotecii. Al doilea din șir fură o privire spre dreapta, unde printre blocurile ruinate strălucește în valuri prin întunericul de mătase o stea roșie imensă, în vârful unui turn țuguiat al Kremlinului. Automatul îi cade din mâinile înmănușate. Capul îi țâșnește în sus, statura i se îndreaptă brusc. Pornește imediat spre lumina roșie care vălurește ademenitor, ca și cum steaua ar fi un glob plin cu furtună. Conducătorul de pluton îl observă și țâșnește imediat după el. Îl plesnește tehnic peste cască și-l plachează la pământ. Printre gemetele celui culcat, îi repetă regula de bază: nu privi niciodată spre Kremlin.
Este mai rău decât toate celelalte pericole: mai letal decât radiațiile, mai sfâșietor decât bestiile mutante ce s-au dezvoltat la suprafață în anii următori atacului nuclear, mai rău ideologic decât nazismul, mai crud decât canibalismul, mai înșelător decât gazul halucinant, mai groaznic decât ecoul lipsă al pașilor tăi în bezna completă a unui tunel pustiu de metrou. Mai rău decât toate acestea adunate, chiar. Pentru că a privi spre Kremlin înseamnă să mergi fermecat înspre o armă biologică ce a evoluat acolo, o capcană din care nimeni nu are scăpare. “Înțelegi, Artiom?” strigă șoptit omul către cel culcat. Acesta dă din cap și se lasă ridicat. Plutonul continuă furișarea spre clădirea masivă a Bibliotecii, în căutarea Cărții cu pagini negre în care e scris cu alb viitorul.
Puținii care au supraviețuit dezastrului nuclear sunt refugiați în fostul metrou moscovit. Stațiile au devenit orașele în miniatură ale noului mapamond iar tunelele dintre acestea sunt în același timp granițele, alianțele diplomatice, căile de transport, rutele de comerț, oceanele imposibil de navigat, teatrul conflictelor armate și leagănul poveștilor de iubire. Vă rog să mă scuzați, am glumit în ceea ce privește poveștile de iubire. Tandrețea în acest roman este cearta strașnică pe care femeia casnică i-o trage bărbatului care l-a lăsat pe copilul lor de 8 ani să stea în postul de pază cu soldații și să se joace cu pușca încărcată.
Ați jucat vreodată Piticot? Ați citit Hobbitul, de Tolkien? Ce legătură are? Harta.
În jocul Piticot, fiecare dintre participanți își așază pionii la locul de start și apoi urmăresc misiunea simplă de a ajunge la final. Pe drum înfruntă pericole, dau înapoi spații, avansează după cum arată aruncările de zar, înfruntă strategiile celorlalți. În Metro 2033, harta pe care se mișcă participanții este mai tehnică și pericolele sunt mai pentru oameni mari, însă atracția față de joc este aceeași. Eu, cel puțin, am savurat, mai ales că eram convins că o să câștigăm noi, băieții buni, cum ar veni.
Pentru Metro 2033 m-am pregătit doar pentru action însă am căpătat un horror-action. Nu de puține ori am pus cartea deoparte pe la miezul nopții speriat de-a binelea și multe cine târzii au avut ca scop doar evadarea din lumea acestui viitor. Cu această ocazie am aflat ce fac vecinele de vizavi după ora 2 noaptea, ce reci sunt nopțile de ianuarie și că e ilegal să n-ai steagurile României și a Uniunii Europene afișate, dacă ești firmă sau instituție românească, în unele zile din an.
Problema cu reducerea unei lumi la o hartă este, însă, ascunsă în rezolvarea problemei pe care o adresează în prima fază: harta nu e teritoriul, ci doar o reprezentare super-simplificată. Satul global - acel procedeu prin care populația lumii este redusă la un sat cu 100 de locuitori - este util pentru a putea înțelege o tendință și, mod similar, reducerea planetei la o mână de ruși ascunși în metrou ne deschide o lectură plăcută și bine direcționată. Realitatea, în schimb, este mereu copleșitoare (vezi spre exemplu articolul acesta despre războaiele cibernetice). O ingerare cu cap și coadă a “teritoriului” informațional real are aceleași șanse de reușită ca și dietele începute în mai pentru corpul de plajă din iunie: funcționează doar pentru unii oameni și doar în anumite momente ale vieții lor.
Dar nu mă plâng: am găsit o a doua hartă, ascunsă în harta fizică a metroului. O hartă pentru inițiați, o hartă pentru oameni deștepți. O hartă ce se arată doar copoilor profesioniști: o hartă a ororilor. Iată câteva locuri de pe acesta: Izvorul Fricii de Întuneric, Dealurile Supraviețuirii în fața unei Bestii Carnivore Necunoscute, Vârful Canibalismului. Cum am găsit-o? E scrisă în legenda hărții tehnice pe care v-am arătat-o mai sus:
Este efectiv un atlas al fricilor umane, pus peste harta metroului. Magistrală chestie (sic!). Iar autorul, ca să se asigure că n-o ratez, mi-a scris în clar că harta nu e doar ce pare la prima vedere, e și altceva. …pentru oameni deștepți și copoi pricepuți, ca mine, v-am zis.
Dacă ar exista o modalitate de a înfrunta pe rând aceste frici și a le elimina una câte una, ar fi super. Preferabil cu un automat sau un aruncător de flăcări și niște votcă, hai, un coniac. Poate un cântec patriotic, vechi de câteva războaie. Ideal ar fi să te și întrebi pe parcurs dacă e ok, dacă e uman să fii lup pentru alți oameni, și să rezolvi și treaba asta, ideologic, s-o ștergi de pe listă, că doar nu suntem animale să ucidem așa, fără justificare și sfințenie a actului. Știi ce-ar merge bine? Un joc video - chiar s-a făcut. Abia aștept să-l joc! Mă umple de dulceață să împușc chestii sub justificarea supraviețuirii. Ca și fata aia din Abatorul 5 al lui Kurt Vonnegut care îi strivește tatălui său ultima urmă de demnitate în numele dragostei.
Nu sunteți ca mine,
sper,
M.