Klara și Soarele - Kazuo Ishiguro
Scorul cărții 60%, mediocru. Japonezii britanici îmi ridică părul pe șira spinării. Autor premiat Nobel pentru literatură
Dragă,
Stăpânesc în sfârșit arta scrierii scrisorilor.
Mi-am dat seama într-o dimineață de Martie, în timp ce la masa învecinată niște patroni de florărie își băgau pula în nu-știu-ce blonde, metaforic, nervoși că trebuie să le aștepte. Dimineața era clară precum o apă de izvor primăvăratic, orașul era vibrant, transportul în comun foșgăia de elevi și magazinele de pe centru își frecau mâinile întreprinzător sub eternul lor slogan “fraieri noi, prăjiți pe loc”. Cluj-Napoca, caracatița de sub Feleac, primea din plin razele curate ale Soarelui, trimițând tribut un smog uriaș, abur otrăvit ce învăluia bulevardele din centru, cartierul Zorilor, canionul de beton numit Mărăști, trista fandoseală a Gheorgheniului și aristocrații din Andrei Mureșanu, tușind discret sânge în batistele lor de olandă.
Când Roma a fost asemuită, în secolul trecut, cu un uriaș organism, ea producea prin dejecțiile aruncate în Tibru mai mult îngrășământ decât otravă. Orașul Etern, ce-i provoca lui Sigmund Freud frisoane subconștiente, era mai puțin periculos atunci decât este acum Cluj-Napoca. Vitalitatea este o resursă finită, din care consumăm mereu și trebuie să o refacem cumva. Orașul acesta merge în prezent din împrumuturi de vitalitate. Catedralele sale gotice, Parcul Central și râul Someș, lucrând 24 de ore pe zi la a fabrica motive pentru care orașul să nu fie ras de pe fața pământului, nu fac față la consum; ceea ce răpește farmecul vieții e astăzi nemaipomenita cheltuială de aer curat trecut prin cilindrii motoarelor cu aprindere internă (evacuare externă) și scuipat plin de otrăvuri, tonele de detergenți care țin băile și bucătăriile pârjolite de bacterii și libere de orice alte organisme vii, gazele arse ale centralelor de apartament, fumurile împuțite ale fabricilor, cimentul construcțiilor, fragmentele de plastic din tot, măcinătura trotuarelor, făina cauciucurilor scrâșnite în smoala asfaltului - în fine, toată mizeria asta de atomi care ne face pe noi, locuitorii, niște filtre de aspirator ce tânjesc să fie spălate - detox, spa, cure de vitamine, vacanțe la munte, botezuri în apă sărată.
Poluarea, chestiune urgentă și importantă, e în banca acuzaților. Avocații și-au rostit motivele și Poluarea este găsită vinovată. Un suflu de ușurare străbate mulțimea - acum lucrurile sunt clare, neliniștea grozavă că nu știm cine este dușmanul, care este amenințarea, cum vom aborda problema, s-a rispit. E vremea să trăim iarăși în pace și prosperitate, angajați part-time într-un război molcom, de uzură, cu Poluarea. Lucrurile vor merge din ce în ce mai bine. Dacă o rezolvăm pe asta, totul va fi perfect.
Dragă,
Ocupația mea de bază este să programez calculatoare și m-am întrebat, firește, dacă aș putea convinge un computer că lucrurile de mai sus - un adevăr simplificat - sunt reale. Dacă aș reuși să-i programez această atitudine față de realitate, acest stil de a interpreta ce-i spun senzorii și de a reacționa în sensul anihilării Poluării, pentru că Poluarea, nu-i așa, este tot ce-i rău în această realitate simplificată.
Exercițiul meu e onest: nu-mi trădez niciun principiu moral și nu spun minciuni; sunt convins că Poluarea e un flagel și că am trăi mai bine fără. De aceea, a programa un robot s-o combată mi se pare corect și potrivit.
Dragă,
Imediat ce robotul meu ar fi gata, mi-aș construi și o modalitate de a vedea lumea prin ochii lui. N-aș vrea să o ia razna și să-i agreseze pe proprietarii bogați de mașini electrice, doar pe cei cu rablele cu normă de mediu Euro 2, drojdia societății, vinovați de păcatul sărăciei. În plus, m-ar delecta întruparea într-o creație proprie, mașinărie care să-mi oglindească ego-ul, să-mi descătușeze orgoliul și așa mai departe. Oare cum ar fi? Citim Klara și Soarele și aflăm.
Pornim în lectura cărții din vitrina magazinului unde un robot își așteaptă cumpărătorii. Magazinul vinde androizi dotați cu Inteligență Artificială pentru copiii singuri. Cel prin ochii căruia privim lumea se numește Klara. Producătorii știu cum copiii preferă compania altor copii, așa că Klara are doar noțiunile de bază ale vieții. La fel cum oamenii, după ce învață literele, au baza necesară pentru a citi, Klara pune la lucru aceste noțiuni elementare și începe să “citească“ realitatea, așa cum se vede ea din spatele vitrinei, punând cap la cap obiecte și întâmplări, într-o “educație” ad-hoc. Când este cumpărată pentru Josie, un copil bolnăvicios, Klara își începe munca serioasă: întreaga sa ființă, intelect și emoție, este orientată pe scopul de a fi un companion bun. Iubirea nu poate rămâne afară din această poveste.
Josie se îmbolnăvește curând de o afecțiune misterioasă, care amenință s-o răpească, exact ca pe sora ei mai mare. Klara e convinsă că leacul acestei boli este Soarele. În primele sale zile, în magazin, vede cum un cerșetor și câinele său, care zăceau nemișcați dimineața, sunt readuși la viață de soarele care ajunge să-i învăluie, la amiază. Fiind un android cu încărcare solară, Klara este programată să caute razele aducătoare de vitalitate imediat ce se simte leneșă, înceată, indispusă. Convinsă că aceasta este soluția și la boala lui Josie, vizitează un hambar în care discută cu Soarele, ajungând la capătul unei negocieri: în schimbul vindecării lui Josie, mașina Poluatoare trebuie distrusă. Folosind un lichid din sistemul Klarei, lucru care i-ar putea afecta acesteia serios funcționarea, Josie și tatăl său distrug mașina însă Josie nu-și revine. Klara insistă pe lângă Soare, Josie se vindecă iar întreaga povestea este spusă de androidul aflată acum într-un depozit de fier vechi, unde zace la Soare și reflectează mulțumită asupra vieții sale.
Dragă,
E interesant refuzul părinților lui Josie de a transfera conștiința fetei lor în trupul Klarei, ca ultimă soluție în cazul în care copilul nu și-ar reveni. Confruntați cu o alegere dură, având istoricul fiicei mai mari pierdută din aceeași boală care o amenință acum pe Josie, aceștia renunță totuși la transfer, ancorați în credința că fata lor este unică și posedă o calitate misterioasă, identitară, ce n-ar supraviețui operației. Rezistenți la argumentele științifice că nu există nicio deosebire, aceștia preferă o opțiune bazată pe credință, oricât de irațională și dureroasă pare.
În același timp, fiind plasați direct în conștiința Klarei, opțiunea de a o “suprascrie” pare șocantă: am ajuns să o înțelegem pe Klara, chiar să o îndrăgim. Iubirea ei pentru Josie, devotamentul ei absolut, felul copilăros și minunat în care abordează lumea este un Paradis pierdut al inocenței personale. E ca și cum vedem amenințată insăși povestea pe care o citim, cartea pe care o ținem în mână, e similar cu propunerea autorului de a suprascrie capitolele următoare cu fragmente din Psaltire sau Robinson Crusoe. La fel cum nu recunoaștem stilul unei scrieri decât atunci când e încălcat, sau cum nu suntem conștienți de corpul de literă al acestui text până când nu e pus în contrast
direct cu altul, identitatea Klarei nu este evidentă
până când nu e amenințată de anihilarea ei iminentă prin transferul lui Josie.
Kazuo Ishiguro lucrează aici cu elemente de bază: instinctul nostru de supraviețuire este activat la ipoteza că o viață ar putea fi considerată transferabilă peste alta, deja existentă. Nimic straniu în asta, suntem cu toții obișnuiți cu inviolabilitatea persoanei, habeas corpus and all that jazz. Ce a făcut însă autorul e să ne pună în android, să ne facă să-l înțelegem, să-l iubim, ca apoi să ni-l arate ca receptacul. Dintr-o dată, ideea mea de a programa un robot pare o barbarie: cum îndrăznesc să-i sprascriu o reprezentare anterioară?
Sigur, este iritant că autorul a declanșat o gâlceavă dintre mine și mine, însă recunosc că tema cărții a fost mereu la vedere, chiar în prim plan: observația. Mai precis, observația atentă, plină de respect și considerație a lucrurilor obișnuite, ce par banale.
Este o pledoarie pentru intelect. Klara este mereu lăudată pentru capacitatea ei de a fi atentă și perceptivă, iar decizia părinților lui Josie este, în cele din urmă, una intelectuală: analizând felul în care viața va arăta pentru ei în viitor, decid că va fi insuportabil să își vadă copilul ca pe o copie, ca pe ceva lipsit de autenticitate.
În dualitatea intelect/emoție, Ishiguro stă de partea intelectului, nu pentru că ar fi tot ce contează, dar pentru că e mereu lăsat la o parte în viața de zi cu zi - poate din lene, poate din obișnuință, poate pentru a economisi resurse de gândire. E important, strigă cartea, să privim cu atenție și a relatăm corect, mai ales față de propriul eu. Adevărul, ne învață Klara și soarele, poate fi cunoscut. Adevărul poate fi relatat clar și simplu. Adevărul se află, construiește și relatează de către un intelect atent, nu prin repetarea unor mișcări mecanice.
Să crezi altfel ar însemna să nu stăpânești arta scrierii scrisorilor.
Cu speranță,
și atenție,
M.
Dragă,
Îmi place că ai început cu "își băgau" și ai încheiat cu "inviolabilitatea persoanei".
De aceea te cred când spui "cu atenție", de fapt cred că ai cam exagerat cu atenția, nu am primit atât de multă de când mi s-a dat scorul apgar, hai poate de când mi-a corectat capacitatea la istorie și s-a gândit cât să-mi scadă și mi-a scăzut 40 de sutimi.
Dragă,
Cu atentia am inteles din cele de mai jos, ai exagerat. Oare a fost "cu speranta" unei mai abitir descatusari a orguliului si asa mai departe?