Children of Time - Adrian Tchaikovsky
Friptură de tarantulă cu lacrimi; ficțiuni asiatice; scorul cărții 92%;
Sahib,
În Asia aia, unde puține-s neînchipuite, iată-mă coborând dintr-o hodoroagă de microbuz. Probabil mergea pe bază de arcuri tensionate de elefanți în uzine speciale, pentru că n-am auzit niciun zgomot de motor în două ceasuri, cât am coborât din Kogann-Pul. Satul e printre cele mai înalte locuri de pe Pământ și nu crește mare lucru acolo, însă la urcarea în mașină, abia mi-am găsit loc printre cutiile de pantofi ale pasagerilor. Stive și stive de cutii de carton erau prinse laolaltă cu sfoară, în construcții compacte, ca și blocurile comuniste. M-am îndesat între un turn din acesta și o doamnă știrbă, care-a protesat imediat din șolduri. Era motiv de scandal, însă a oftat ușor pe expirație și-a privit în sus, semn că mă primește vecin. Mi-a fost dragă, ca toate femeile din Asia aia, atât de veninoase și fluide și mușcătoare și inimoase ca niște copii când se termină grădinița și bunicii îi așteaptă-n poartă.
Am pișcat un greiere mare ce-mi sărise pe genunchi și-am zâmbit șoferului care, întors pe jumătate peste scaunul lui ros, mesteca ceva verde. Apoi mi-am aranjat părul pe după ureche, că mă gâdila, și-am dat cu mâna de ceva pufos și moale, ca o pensulă din păr de ponei. Întors spre cutii, am văzut un picior de tarantulă ieșind printr-o găurică de aerisire, și-am înghețat, și-apoi am văzut, oroare, că toate cutiile erau găurite și prin aceste orificii mă iscodeau ochi și ieșeau picioare blănoase, cafenii și gri-petrol, foșgăitoare, pipăinde, ici-colo câte-un dinte conic, cu vârful alb tocit în carnea viermilor și a insectelor cu care se hrănesc păianjenii aceștia mari. I-am sărit doamnei în brațe, și-am pus geanta mea Patagonia ca scut. Femeia a oftat iar, resemnată, și s-a uitat cu reproș în sus, spre o zeitate necunoscută mie. Microbuzul a pornit, și-am mers așa, în poala ei, 100 de kilograme de groază europeană, două ceasuri. La coborâre m-am înghesuit printre primii și-au trecut vreo cinci minute până am realizat c-am uitat să plătesc biletul. Șoferul era încă parcat la una din cele două crâșme, bând alihj, și când i-am numărat bancnotele, cu ochii încă împăienjeniți, a zâmbit și-a arătat din cap către tonetele de pe marginea parcării, biete înjghebări de doi pari și-o oală plină cu ulei sub care ardea un veșnic foc anemic.
“yam bai?” Eram neîncrezător, asiaticii obișnuiesc să prăjească insecte pe marginea parcărilor în care ajung vestici și le vând ca mâncare bună, însă e doar un truc să stoarcă bani de la prostovani și începători - ei nu le mănâncă niciodată - sunt doar recuzită pentru fotografii spectaculoase de vacanță, la care nu se uită nimeni în veci.
“ot-tei” am refuzat din mâna stângă, un gest de localnic de care eram mândru, o mișcare care imita un zmeu luat de vânt, un ”hai că nu-s copil, bate-ți coasa”. Șoferul a zâmbit și mi-a arătat iarăși, cu degetul - gest rar, ca pentru o minte slabă românească - o tonetă anume, de lux, unde nu ardea niciun foc și proprietarul doar vindea o marfă. Stivuită în cutiile de carton pe care le detestam, marfa trecea în pungi de plastic umplute până-n buză și se vindea pe bani frumoși. Am întrebat din priviri. Șoferul mi-a răspuns ridicând încântat din sprâncene apoi și-a frecat sugestiv abdomenul. Era adevărat - friptura de tarantulă e delicatesă de petrecere, un caviar neaoș. Oamenii cu care mă înghesuisem erau crescători de animale. Între ei și un elvețian ce-și paște văcuțele pe-o iarbă verde ca-n cărțile poștale nu era nicio diferență. La vremea aceea, faptul mi s-a părut banal. Dar mi-a “folosit” când am citit cartea lui Adrian Tchaikovsky, pentru că m-a făcut să plâng.
Iată, vă spun, fericiți cei care plâng la cărți science-fiction din cauză că, pe Terra, friptura de tarantulă e o delicatesă.
Intriga romanului se țese pe teraformarea unei planete-experiment: lumea va fi însămânțată cu un lot de maimuțe și un nanovirus. Acesta din urmă e responsabil cu accelerarea evoluției maimuțelor, pentru a obține în doar câteva mii de ani o specie nobilă. Însă cilindrul care transportă maimuțele arde la intrarea în atmosferă și doar virusul supraviețuiește. Specia care evoluează pe planetă este una de păianjeni - Portia labiata - numit și păianjenul pisică, pentru că vânează ca și leii.
După câteva mii de ani, planeta e vizitată de o navă-arcă, ce transportă ultimii supraviețuitori ai speciei umane, acum stinsă în urma unui conflict. Aterizarea e interzisă de custodele planetei, o cercetătoare rămasă pe orbită ca să supravegheze evoluția de la suprafață.
Textul oscilează de la Creator la creat, într-un joc educativ: păianjenii văd timp de multe generații lumina mișcătoare a satelitului pe cerul nopții și dezvoltă proto-teism, considerând lumina un Dumnezeu prezent și activ în organizarea lumii și a universului. Când interceptează în sfârșit transmisia radio automată a navei în care cercetătoarea doarme criogenic, problemele de matematică devin dogma religioasă a comunității și trec multe generații până când - printr-o erezie absolută - răspund mesajului divin cu rezolvările, moment din care comunicarea bidirecțională este asigurată.
Ceva sălbatic și nepermis trăiește în această carte, o secure la trunchiul copacului cu tabu-uri umane. Ca reacția mea la friptura de păianjen din Asia - o pază psihologică pusă în firewall-ul creierului ce ne apără de otrăvirea cu veninul arahnidelor - felul în care începem să empatizăm, ca cititori, cu păianjenii din carte, ridică niște bariere automate de protecție: ar trebui să ținem mai degrabă cu oamenii, cu cei de pe nava arcă, ultima speranță a omenirii de a supraviețui. Însă simpatia noastră se întinde imperceptibil și acoperă o specie de ucigași pricepuți, a căror construcție socială este inversată față de cea umană curentă (păianjenii sunt în matriarhat) și la final, când conflictul este inevitabil, unii dintre noi plângem.
Oare pentru că păianjenii, ridicați fără voia lor dintr-o existență instinctuală de către Creator, ajung să dea față cu aversitatea extremă, cu a lor Moarte Neagră, iar forma sub care vine aceasta nu mai contează pentru că deja ne-am identificat cu ei, suntem și noi niște copii făcuți și apoi părăsiți pe această lume de către Dumnezeu care ne-a lăsat doar problemele, și încă răspunsurile noastre n-au fost suficiente pentru a iniția o comunicare directă, ca o conversație telefonică? Imaginează-ți știrile de mâine, dacă am reuși: “Dumnezeu răspunde: Isus salvează, e totul adevărat” în litere îngroșate, above the fold, pe site-ul cnn.com.
Părerea criticii e că romanul tratează foarte apt și problema Inteligenței Artificiale. Trăind însă în zilele noastre, nu-s sigur că această “critică" n-a scris-o tocmai o Inteligență Artificială, huh. Despărțirea firelor din țesătură e complicată: îți place ceva pentru că e bun sau pentru că le place altora pe care-i admiri? Cine scrie de fapt acest text, Marius cel care nu știe și nu-i pasă cum va fi primit textul, să-i zicem Marius a priori, sau Marius care crede că știe cum va fi primit textul dacă include ca ultimă referință sexul1, să-i zicem Marius a posteriori? Discutați între voi, sau citiți mai departe, cum vreți, eu doar am pus întrebarea. Cert e că mereu unul câștigă.
Cartea nu-i micuță, vă zic: împreună cu Călător pe o mare de stele, al lui Paolini, cu care am citit-o în paralel, mi-a îndesat în zona optică peste o mie șase sute de pagini. Și-apoi, povestea nici nu-i gata: scriitorul englez a publicat deja Children of Ruin, premiată corespunzător, și pe care, după ce mănânc măcar odată o friptură din aia, o s-o citesc și-o să vă spun. Îi dau cărții peste 90% scor, a fost bună. Dacă gustați un space-opera cinstit, acest roman vă va delecta și va întrece așteptările. Cedați ispitei de a-l cumpăra, zic eu, fie și numai pentru că, vorba lui Diderot: nu există decat o singură datorie a omului, aceea de a fi fericit.
Cu speranță, Marius a posteriori, a cărui inițială salvează și e adevărată:
M.
din The Problem With Being Cool About Sex, Helen Lewis - The Atlantic, 3 Septembrie, 2021
What’s more, desire makes hypocrites of us all.
Srinivasan reports that some of the feminists who watched the hard-core slideshows prepared by Women Against Pornography as part of its tours of Times Square in the 1970s were turned on, rather than repulsed, by the abhorrent filth they were there to condemn. Clark-Flory recounts taking refuge from the horror of her mother’s terminal cancer in rough, degrading sex, uncomfortably aware that she was enacting everything those dried-up old second-wavers claimed was true about BDSM—that only people who hate themselves hurt themselves. In a similar vein, Srinivasan quotes the transgender theorist Andrea Long Chu, who has confessed that she transitioned in part to wear tight little Daisy Duke shorts and experience the “benevolent chauvinism” of being bought dinner. “Now you begin to see the problem with desire,” Chu has written. “We rarely want the things we should.”