Amintirea imperiului - Arkady Martine
Carte de scor 66%; ecuația premiului literar; aplauze pentru Dune.
Ăă, iubi,
E groasă. Au început să ia premiul Hugo niște cărți de politică în care se întâmplă două explozii și-un asasinat. Singurul lucru ce-a meritat dintr-un roman de 200 și ceva de pagini cu font mic este
- Am belit-o!
și-mi pare bine să spun că pe ultimele 60 și ceva de pagini NU le-am citit. Nu pot citi în timp ce casc, ăsta e defectul meu.
Cartea e așa: fata de la țară ajunge la oraș, unde a visat toată viața ei să ajungă. Orașul e exact așa cum și l-a imaginat. Fata de la țară este importantă. Fata de la țară ajunge și mai importantă. Fata de la țară face greșeală după greșeală dar tocmai aceste greșeli o ajută să-și facă prieteni care o salvează mereu, împotriva logicii, a bunului simț sau a intereselor proprii. Unul își pierde viața din cauza acestui fapt. Fata de la țară este recunoscătoare și se întoarce acasă în glorie, prietenă cu șeful orașului.
Exact cum ne-am descurcat toți în viață, mai puțin partea cu gloria și șeful. Hai să facem un calcul prin regula de trei simplă:
de la țară, prieteni, greșeli ———————-→ viața mea
de la țară, prieteni, greșeli, glorie, șef ——-→ premiul hugo
Premiul Hugo = viața mea + glorie, șefi.
Ei bine, vă pot asigura că n-o să iau niciodată premiul Hugo. Nici măcar pentru vreo carte.
Figura 1. În care observăm că niște sulițe ale tronului se vor rupe în curând. Ce să vezi: se rup.
Că veni vorba de sulițe, fata asta care se dă drept Arkady Martine scriitoare de science fiction curat este de fapt doctor în istorie bizantină (care-i rolul ăstor oameni în lume? să propună scheme guvernamentale?), ceea ce-mi aduce aminte de un banc de pe vremea lui Ciocețcu în care doi milițieni îl aduc acasă pe cetățeanul turmentat și-i spun doamnă l-am adus pe soțul, am înțeles că e lucrător la peco. Doamna îl înhață nervoasă și le spune cu zâmbet doar se laudă bețivul, de fapt e profesor universitar doctor în filozofie…
Dacă ar fi să laud meritele cărții: doamna scriitoare de science fiction cunoaște mierea otrăvită a intrigilor de palat; dacă ar fi să mă plâng aș observa că intrigile de palat se potrivesc mai bine într-o carte de istorie; pentru laude, aș nota numele de nave - “Secerișul roșu al înălțării”, de exemplu; pentru critică, aș pune relațiile neverosimile între personaje. Vedeți paragraful ăsta, pe care l-ați parcurs: vorbărie goală, cuvinte ca praful de copt, bune doar să delimiteze spațiile. Fluff. Așa mi s-au părut trei pătrimi de carte. Restul nu l-am citit. Dați-mă în judecată, timpul oricum vi l-am pierdut, cu paragraful.
Mai am pe noptieră Calea spre stele (Seria Doamna astronaut, partea I) a doamnei Mary Robinette Kowal și jur că iau o pauză de la autoare. Mi-e dor de scrisul liniar, bărbătesc, atâta elipsă feminină m-a atras într-un con gravitațional lipsit de idei și plin de emoție, iar roboților ca mine nu le place emoția, n-o știu apuca, nu cunosc regulile de mânuire și se taie groaznic încercând să curețe cartofi pentru piure cu ea. Mie să-mi dați texte ca niște scări, pline de indicatoare (PERICOL), pe care să mă cațăr gâfâind (OBLIGATORIU LA DREAPTA) și din vârful cărora să mă arunc mulțumit în azur (COBORÂRE PERICULOASĂ).
Să nu lăsăm nemarcat debutul ecranizării Dune în regia domnului Denis Villeneuve: crede-mă că am schițe pe undeva ale unor costume pe care le-am văzut acuma în film, desenate într-un microbuz ce șerpuia pe curbele munților Atlas, în 2017. Nu-mi explic cum le-am anticipat, probabil că timpul nu e liniar (vezi părerea lui Philip K. Dick). Nu mi-a plăcut Ducele Atreides, ce-i cu actorul ăla așa de la modă și așa de scund? Măcar de-ar fi purtat tocuri, ce dracu’. În rest a fost bine. Tu ce zici?
Cu speranță,
M.
Later Edit - pentru voi, care citiți această variantă în afara căsuței poștale, două lucruri bonus:
Vă mulțumesc!