Am 40 de ani și o viață împărțită în două, nimic irecuperabil. Am o pereche de blugi rupți și nicio grabă. Am 15 prieteni care s-ar scula noaptea din pat și-ar veni să mă ia din mijlocul unui câmp, dacă aș avea nevoie sau curajul de a avea nevoie.
Nimic irecuperabil.
Am văzut un documentar despre Tim nu-știu-cine, fiind el un inventator desăvârșit, american-afacerist, îl descifrează pe pictorul Vermeer, replicând un dispozitiv de pictat ce folosește o oglindă pentru a face potrivirea dintre imaginea reală, fotografică, și culorile folosite în pictură, eliminând mare parte din procesul de prelucrare umană. Teza lui Tim e că Vermeer a fost un inventator, la fel ca el, și s-a folosit de cunoștințele de optică ale vremii ca să experimenteze până când a găsit o modalitate perfectă de a reproduce realitatea, una în care asemănarea dintre ce ar vedea un aparat de fotografiat și pictură este mai mare decat cea dintre ceea ce vede ochiul și cum arată pânza colorată. Pentru că sistemul uman de percepție a luminii are limitări, pentru că mintea face ajustări imediate și automate ale luminozității percepute, pentru că nimic nu e irecuperabil, poate doar amestecul culorilor pe pânză, rezultând acea culoare mâloasă, specifică picturilor de amatori. Pentru că, odată amestecate culorile, e suficient de greu să le mai separi ca să nu mai fie practic, similar cu felul în care merge criptografia computerelor, anume amestecarea unei informații cu alta în așa fel încât procesul invers, cunoscând doar una dintre bucăți, să fie - dacă nu imposibil, macar nefezabil, irecuperabil.
Dar am deviat, phiu, un an întreg am deviat. Am 41 de ani și viata mea impărțită - ce fel de împărțire credeți că există în viața mea?
Scriu de pe un scaun cu spătarul rupt, așezat la masa de șase persoane (se face de opt, dacă e cazul) din camera de zi. Am doi vecini, unul deasupra și unul dedesubt, și-i destul să nu pot dormi decât ghemuit pe o saltea în livingroom. Am dezvoltat o sensibilitate la zgomote și mă deranjează teribil orice zgomot brusc în timpul nopții; de aceea nu folosesc camera mea. Vecinii mei au un ritm diferit de-al meu: pe când eu încerc să nu mai avem zgomote în casă după ora 10 seara, ei se mută în dormitor abia pe la 1 sau 2 noaptea, lucru ce mă scoate din sărite. Când ne-am mutat aici, am scăpat dintr-un apartament cu mult mai prost, în care vecinii de jos m-au scos din pepeni cu obstinație timp de 5 ani (de zile) cel puțin - înainte de asta, ne mutasem dintr-un apartament în care m-am certat groaznic cu vecina de lângă și cu vecinul de deasupra - această sensibilitate la zgomote am dobândit-o cândva, n-am idee când, după vârsta de 30 de ani.
Într-una din excursiile mele la bunici cu fiică-mea am redeschis Zenobia lui Gellu Naum si am fost ab-so-lut șo-cat că se refera la propria persoana ca fiind Gellu Naum, nu mi-am închipuit până atunci că cineva care scrie în mod profesionist se poate referi la sine pe numele adevărat așa, netam-nesam, într-o ficțiune, mi se pare că eram deja în poveste și Dragos, personajul care-i moș dar nu mi-l pot nicicum reprezenta ca atare, pentru mine Dragoș este o persoană tânără, în putere, cu barbă, fratele cuiva, doctorand vânjos la Psihologie și investitor faimos îmbrăcat într-un costum care stă ca pe gard pe dânsul deci în niciun caz un moșneag ce stă întins pe masă și e mort dar nu e mort în sensul că nu are necesități fizice dar pe de altă parte vorbește ocazional și zâmbește mereu pe la colțurile textului. Și Naum, îți dai seama, după ce ni-l bagă pe Dragoș în casă și ni-l așază pe masă, hop, se prezintă, Naum sunt, poet vestit și om de litere, păi să nu-ți sară ochii din cap?!
Probabil ca nu-i singurul, în fine, nimic iremediabil, dar îți dă curaj faza asta, te face să crezi hei, realizezi, aș putea zice într-o zi salut, sunt Marius, am avut 40 de ani și am umblat ani buni după himere de mă deranjează zgomotele și apoi să scriu pur și simplu ce mi se întamplă, fără digresiuni, fără razna, fără să mă întorc și să sar de la lucru la lucru, așa ar fi corect, nu, asta ar fi literatură, nu glumă, ce ziceți? Cum m-ar prezenta un prieten lăptarului, dupa faza asta, el e Domnul Marius, are incredibila varsta de 42 de ani, se ceartă cu vecinii, știi, zgomotul - și-ar trage cu ochiul șmecherește la domnul Fanea, care de dupa tarabă și-ar potrivi zâmbetul de comerciant o vreme, două, până se prinde care-i faza - și mai bine sa mențină albul acela politicos, de împărat al laptelui de capră, de distribuitor unic al Vieții Adevărate TM așa cum e ea la el în cap, unde oamenii trăiesc în realitate și trăiesc bine, poate la țară, la aer curat, își cresc copiii în litera morală, se vizitează cu prieteni și conduc utilaje grele, nu ca orășenii ăștia semi-masculați, ‘ de capul lor, că n-au habar pe ce lume trăiesc din moment ce dau 6 lei și cinzeci de bani pe un litru de lapte dar hai să zâmbim și să zicem că ei sunt șefii, clienții, nu-i cazul să las garda jos și să-mi vadă disprețul Domnul Marius cu incredibila varsta de 43 de ani și degete fine ce arată că n-a dat la sapă nici măcar o secundă în existența lui — e filosof, va continua malițios prietenul haha voi râde eu și domnul Fanea se va apleca ușor, ca și cum mi-ar aplica deferența supremă, dar
se apleacă doar să-i ascută prietenului șfichiul frazei. Haha, aș repeta eu și cu asta ar fi gata, o mică rușine, nimic iremediabil, ceva ce poate fi iertat prietenilor adevărați, căci fără ei ai putea merge într-o zi și să-i spui precupeței (doamnei Maria, care-i o scumpă, a lucrat la bancă pe vremuri și într-o zi s-a săturat, i-a tras un șut în vintre supervizorului ei chel - om de treabă de altfel - și s-a mutat în piața Mihai Viteazu să vândă fructe și legume și să spună tuturor că munca nu-i rușine ori-de-care-ar-fi-ea și activitatea umană este complexă și că nevoile oamenilor sunt variate - cel puțin mie mi-a spus asta de nu știu câte ori și ce să fac, încet-încet am ajuns să fiu de acord cu ea mai mult decât sunt cu Alex. Ștefănescu, criticul literar, care, între noi fie vorba, e și el om bun - mă rog, cât poate fi un om de litere - căruia i-am iertat și - știi ce, dacă tot suntem aici, ia să-i mai iert, poftim, îți iert domnule Ștefănescu în avans chestii, iată aici în scris iertarea mea, n-o să mă supăr - aș fi fost ajuns altfel să-i spun eu precupeței Doamnă, numele meu este Pop, am ani așa și așa, iremediabil, mă înțelegi... Noroc cu prietenii, care ți-o dau înainte să-ți răsară ție ideea, e un serviciu pe care nu prea poți să-l achiziționezi pe piața liberă, să dai anunț la ziar - eh, la ziar - pe Internet, na, Bună ziua, doresc mișto subțire dar tăios la adresa demonilor ce încă-s în fașă, plătesc pe eficiență, dacă nu ajung sclavul propriei imagini și mai am destui bani mă oblig să plătesc atât, așa și așa.
Sigur, sunt mulți oameni care-și semnează cuvintele cu numele real dar aia e autobiografie, omule bun, sau cerere, sau epistolă, email, listă de cumpărături. Da, sunt oameni care-și semnează listele de cumpărături. Dragoș, aia a fost problema, mama ei de treaba, domnule Naum, aia m-a dat peste cap, că ni l-ai pus pe Dragoș în poveste chiar înainte să-mi spui numele dumitale adevărat.
Naum, cu al lui Dragoș pe masă, ceva din povestea lui despre o mlaștină iarna mi-a adus aminte ce periculoase sunt mlaștinile în general dar mai ales iarna, când sub suprafața zăpezii se adună gaze otrăvitoare și ochiuri de nămol ce abia așteaptă să-ți prindă picioarele până la tureacul cizmei și să ți-o smulgă din picior, să plângi cu picioarele înghețate după o vreme, văzând că nu ți-o poți recupera și să șotâncăi până acasă unde bunica să te ia în brațe și să-ți pună mâinile pe cap și degetul tău mare de la piciorul drept să fie de un mov albicios îndoielnic și lacrimile de rușine c-ai rămas fără cizmă să se strecoare pe sub cele de durerea dezghețului. Contemplu uneori degetul și mă întreb dacă nu aș fi fost un jucător de tenis desăvârșit, să-mi iasă forehand-ul așa cum aș fi vrut, perfect, sunt convins că cele 25 de grame sau cât cântărește un deget mare sunt ca o adăugire la cântar și corpul meu e dezechilibrat față de soartă. Odată cu adăugirea asta am dezvoltat și o abilitate precisă să-i ochesc pe cei a căror cântar are asemenea lipsuri sau adăugiri, de exemplu merg la piscină și văd o fată cu ochelari de soare, cu picioare perfecte și piele luminoasă dar știu imediat că a trebuit să-și scoată ceva din partea stângă, poate a fost un chist, poate un ovar cu totul, se vede după cum se învârtejește aerul pe lângă ea, ceva din balansul oval al corpului atunci când se întinde după paharul de spumant din frapiera brobonită, felul în care rostește inegal mi scusi spre cheleneri sau prego când cere un foc... Sau, uite, îmi vine acuma în minte o întâmplare pe care mi-a povestit-o Nelu, despre cum jucau biliard la bar la Mogoș niste băieți care erau in vizită acasă, ei lucrau în Germania, și jucau biliard și beau și la un moment dat intră în bar un țigan, cere un coniac și se pune la masă, fata iese de după tejgheaua aia din spate, unde era ca o vânzătoare într-un chioșc de pâine de pe vremuri, iese și-i aduce paharul, el scoate un teanc de bani, vreo 17 milioane de toți în bani vechi și plătește cu o bancnotă mare și ăia de la masă zic ia bă, nu dai și tu un coniac, ba dau zice țiganul, ca tocmai mi-am vândut calul și le comandă câte un coniac. Ăia beau coniacul, mai joacă o bila, intră în vorbă cu țiganul și tronc dă-ne banii, ba nu vi-i dau, zice țiganul, că-s banii mei - nici una nici două și-l scot afară din bar și-l bat măr și-i iau bineînțeles banii și se întorc și-și mai iau câte un coniac la care țiganul intră și zice bă, dați-mi banii că merg la poliție, ce poliție vrei mă, zic aștia și-l scot afară din bar și-l țin în pumni vreo 100 de metri până când ăla plin de sânge cade pe jos dar nu se lasă: banii, zice el, sunt banii mei, calul meu. Ăștia îl leagă cu o bucată de sârmă pe după gât, îl târăsc până aproape de pădurea Fersigului, îl dezbracă, îl violează și-l lasă legat cu bucata aia de sârmă de calea ferată, să-l taie acceleratul de Satu Mare la 6 dimineața. Ei vin la bar, își iau câte o bere, povestesc una-alta, când - cine intră în bar? Aștia se freacă la ochi, țiganul le dă un ultimatum: banii sau poliția. Au luat fiecare câte 12 ani de pușcărie, până la urmă, și toate astea pentru nici 400 de euro, îți dai seama Mariusicule, îmi zice Nelu și atunci am simțit, așa, chiar fără să-i fi văzut vreodată la față pe protagoniștii acelei drame absurde că unul dintre ei, nu mi-e clar care, avea lipsă apendicele.
Nu-i singura mea superputere, dar restul sunt mult mai puțin practice, eventual câștig o tură de ruletă din când în când sau fac un truc stupid cu cărți de joc pentru fiică-mea... Ei, dacă aș reuși să câștig mereu la ruletă sau măcar să fac dresuri uimitoare de animale, asta ar fi altceva.
Când eram mai tânăr de 42 de ani aveam ideea că dacă toată lumea ar aduce câte un săculeț de pământ la intrarea în țară, obligatoriu, am putea în câteva decenii să facem la intrarea în Romania un pas în sus. Unii au spus că planul nu-i practic, eu cred în el în continuare ca într-una din puținele idei bune pe care le-am avut. Bine, ar mai fi una, cea legată de prelungirea parcului Central din Cluj înspre vest, la nesfârșit, până când face o linie ce ajunge la ocean, și, în acest proces, să unim Europa cu un coridor de plimbare lung de cateva mii de kilometri, cu o alee centrală pentru biciclete și două trotuare laterale pentru pietoni. Desigur, zonele de plimbare ar alterna cu cele comerciale, dar în esență, am avea un parc transeuropean și percepția comună că putem face ceva împreună, din nimic.
Ceva irecuperabil. Din Nimic.